Occidentul între sinucidere și salvare
- Apariţia revistei Le monde diplomatique într-o ediţie românească a fost salutată. Ideile la care aderă această publicaţie lunară sunt mărturisit stângiste, încrezătoare în promisiunile făcute de proiectele de inginerie socială. „Şocuri şi pericole” este un titlul de pe prima pagină a revistei, care găzduieşte un interesant dosar intitulat „Războiul ideilor,” prefaţat de Ignacio Ramonet care constată „cât de mult ne-au lipsit analizele lui Pierre Bourdieu, Cornelius Castoriadis sau Jacques Derrida” în contextul luptelor de stradă din noiembrie 2005 -martie 2006.
- A lipsit mai cu seamă Jacques Derrida, care observa cândva că deconstrucţia metafizicii are drept echivalent social „greva generală”… Evocări din gândirea comunistului Paul Nizan, Michel Foucault, Pierre Bourdieu şi Jean-Paul Sartre – însoţesc un atac semnat de Serge Halimi la adresa dreptei americane „anti-intelectuale” care repudiază „erudiţia şi cosmopolitismul împotriva simplităţii şi a tradiţiei.”
- Există, desigur, importante excepţii de la această regulă, întrucât „chiar de la începutul războiului rece, haitele de filistini maccarthişti primesc sprijinul inchizitorilor la fel de cultivaţi ca James Burnham (licenţiat la Princeton), Whittaker Chambers (Columbia) sau William F. Buckley (Yale) (s.n).” Limbajul adoptat aici e mai curând nediplomatic, dacă nu cumva imund.
- Pentru cititorul român, încă hăituit de obsesia lustraţiei şi a condamnării (ştiinţifice) a comunismului (ştiinţific), perplexitatea e dublă: dacă Foucault, Bourdieu sau Sartre au fost traduşi ori recenzaţi la noi în tiraje impresionante, despre „inchizitorii” dreptei nu ştim – şi poate nici nu merităm să aflăm – aproape nimic. Economistul James Burnham (1905-1987), cel care l-a inspirat pe G. Orwell în scrierea volumui 1984, are pesemne vina de-a fi apărat, în plină febră socialistă, ideea de „revoluţie manageriale,” inspirând ulterior gândirea „paleo-conservatorilor” americani. Cărţile sale (care includ The Managerial Revolution: What is Happening in the World, 1972; Suicide of the West: An Essay on the Meaning and Destiny of Liberalism, 1985) ne vor rămâne probabil multă vreme necunoscute.
- Familiaritatea noastră nu creşte nici atunci când este vorba despre paradoxalul David Whittaker Chambers (1901-1961) şi prietenul său atât de prolific William F. Buckely (n. 1925), socotit un „poliţist al gândirii”, având vina dublă de-a fi „catolic” şi „anti-comunist.” La toate aceste acuze, să imaginez o replică mai adecvată decât o ediţie românească a faimoasei National Review?
- Considerată de Paul Johnson una dintre revistele lunare care lipseşte cel mai mult Marii Britanii, astăzi tot mai înnecată în retorica politically correct, publicaţia americană The New Criterion – gândită pe urmele proiectului interbelic al lui T.S. Eliot – a publicat în numărul din ianuarie 2006 un editorial semnat de Roger Kimball cu titlul: „After the Suicide of the West.” Semnificaţia atacurilor teroriste asupra Occidentului (New York, Madrid, Londra) este discutată aici în termenii „prieten vs. adversar”.
- După confruntarea rece cu sateliţii ideologiei comuniste, Occidentul este chemat la testul lucidităţii societăţii deschise în raportul cu extremismul islamic, de orientare politică fascistă. Întrebarea care se pune, inevitabil, este: cât de deschise? Răspunsul lui Kimball, în acord cu alţi critici ai stângismului (precum Douglas Murray, Roger Scruton sau Keith Windshuttle), este conform criteriilor prudenţei conservatoare: niciodată un sistem nu trebuie să accepte interacţiuni care-i pot periclita funcţionarea de bază.
- Democraţia nu este o opţiune independentă de valori civice care să o susţină. Privilegiile obţinute de cultura apuseană (care include aici segmentul est-european) de-a lungul a secole nu pot fi cedate, fără negocieri sau proteste, la simpla ameninţare a noilor mercenari ideologici, deveniţi, cu dezlegare din partea opiniei publice, campioni ai uitării.
