Problema lui Vattimo e confuzia între Biserica înţeleasă ca adunare mistică în jurul Euharistiei, care e semnul vizibil al Întrupării, şi Biserica înţeleasă ca instituţie social-adiministrativă, care are şi o dimensiune strict terestră. Prima e păstrătoarea unor simboluri, dogme şi gesturi care garantează autenticitatea trăirii fiecărui creştin în parte, pentru că ea însăşi, ca şi textele pe care se bazează (Scripturile), e descendenta directă a comunităţii primilor apostoli. Or, chiar aceasta e tradiţia pe care autorul o denunţă ca reprezentând o rămăşiţă a religiozităţii naturale, la care ar trebui renunţat în favoarea unei pretinse hermeneutici bazate pe caritate.  Sacrul violent, Dumnezeu ca Tată, jertfa sângeroasă Fiului care spală păcatul originar, transcendenţa absolută a divinităţii sunt lecturi antropologice şi general-religioase ale creştinismului, nicidecum accepţiuni conforme Tradiţiei autentice. În aceste condiţii, dogmele esenţiale ale Tradiţiei nu pot fi contestate, pentru că asta ar duce la disoluţia creştinismului, la adevărata şi definitiva sa secularizare, la confuzia cu celelalte tipuri de religiozitate. Adaptabilitatea Tradiţiei la modernitate nu înseamnă nicidecum distrugerea direcţiilor ei principale, ci presupune, cum spune un teolog contemporan (Andrew Louth), „un proces de revizuire a preconcepţiilor noastre, fără a căuta să ne eliberăm de ele, o creştere în sânul a ceea ce învăţăm de la Tradiţie.” 

Una e să critici autoritatea universală a unei Biserici care i-a condamnat pe Giordano Bruno şi Galileo Galilei, şi alta e să critici fundamentele dogmatice şi morale ale acestei Biserici, care reprezintă fondul inalienabil al creştinismului. Biserica nu e doar vehicul al mesajului creştin (supus paradigmelor istorice şi deci perisabil), ci şi (singura) comunitate de indivizi şi de gesturi rituale prin care se vine în contact cu misterul creştin. La fel, una e să predici caracterul iconomic (id est profund misterios şi nenormativ, inclusiv în sensurile analizate de un Buber sau Levinas) al relaţiei de iubire dintre oameni şi dintre oameni şi Dumnezeu, şi alta e să susţii că creştinismul se reduce numai la norma laxă a carităţii, o laxitate care s-ar extinde şi la celelalte dogme pretins autoritariste. Perspectiva vattimină nu e condamnabilă, ci doar tipică gânditorului occidental pentru care dimensiunea „tare” a ontologiei a dispărut şi pentru care această dispariţie constituie un eveniment normal al post-modernităţii, inclusiv în zona care l-a teoretizat cel mai adânc — teologia creştină. Ea deosebeşte net între ordinea naturală şi cea supranaturală a existenţei, şi aceasta e una dintre dogmele ei fundamentale, fără de care multe altele, la fel de importante, n-ar fi posibile. Pentru Vattimo, însă, delimitarea natural-supranatural (o altă înţelegere a „slăbiciunii ontologice”) e rezultatul unei metafizici violente, autoritare, tipice unei epoci revolute. „Secularizarea nu priveşte numai conţinuturile Scripturii dar şi, în mod inseparabil, structurile şi ordinile lumeşti. În timp ce, pe baza numai a comandamentului carităţii şi fără nicio iluzie cu privire la legi naturale, creştinul se mişcă în ordinea lumească potrivit principiilor proprii ordinii respective, deci respectă regulile jocului şi nu se crede îndreptăţit să le violeze de către reperele sale «supranaturale», va trebui totuşi să privească şi ordinea aceasta ca pe un sistem care trebuie să fie făcut mai lejer, mai puţin punitiv şi mai deschis spre a recunoaşte motivările (uneori bune) ale vinovaţilor, nu numai dreptul victimelor. 

În loc să se prezinte ca un apărător al sacralităţii şi al intangibilităţii «Valorilor», creştinul ar trebui mai degrabă să se poarte ca un anarhic non-violent, ca un deconstructor ironic al pretenţiilor ordinelor istorice, călăuzit nu de căutarea unei mai mari comodităţi pentru sine, ci de principiul carităţii faţă de ceilalţi”. Nu e nevoie să precizăm ce ar implica lejerizarea supranaturalului în înţeles creştin, din punct de vedere moral şi dogmatic. Confuzia ordinelor realităţii sau, mai rău, reducerea la una singură, cea terestră, poate duce la abolirea definitivă a oricărei dimensiuni mistice a adevărului, iar relativizarea ironică a unor atribute precum transcendenţa sau absolutitatea divinităţii poate amesteca creştinismul tradiţional cu mişcări gnostice sau new-age-iste. E-adevărat, fondul dogmatic şi practic al creştinismului derivă din ontologia „idealistă” platonică şi elenic-târzie, şi trebuie să rămână în esenţă aşa, pentru a nu-şi pierde identitatea şi, de ce nu, autenticitatea garantată de o Tradiţie consolidată de veacuri de dispute şi clarificări filozofice. Fiinţa noastră e eveniment, survenire, cum susţine analitica heideggeriană atât de dragă autorului italian, dar acest caracter eventual trebuie înţeles ca dublă şi mereu necircumscrisă mişcare a divinităţii spre om (prin Întrupare) şi a omului spre divinitate (prin urcuş mistic — în Biserica păstrătoare a Duhului prin Taine — şi prin practicarea iubirii de semeni).  Nu mi-aş fi dat seama de consecinţele grave ale lui „a crede că mai credem” dacă nu citeam paginile despre ne-legitimitatea refuzului homosexualităţii de către Biserică, doar una dintre consecinţele morale ale relativismului creştin post-modern. Vattimo pare să laude omogenizarea creştinilor (căci, nu-i aşa, cu ce drept deosebim între creştinii „căldicei” şi cei „consacraţi”?). El califică comunitatea practicanţilor ca pe o armată care îi exclude discreţionar pe cei mai îndepărtaţi de frecventarea asiduă a slujbelor. În acest caz, orice noţiune de morală creştină îşi pierde sensul.  

„Predica Bisericii catolice”, spune el, „aspru îndârjită să apere o morală familială şi sexuală pe care nici catolicii practicanţi nu o mai iau cu adevărat în serios, pare să justifice, nu atât din motive doctrinare (care adesea par de-a dreptul rizibile, acolo unde, de exemplu, par să identifice masturbarea cu genocidul), ci prin nevoia de a apăra o anumită imagina a «adevăratului credincios», care trebuie să se deosebească de creştinii căldicei tocmai prin exerciţii de virtute ce nu mai sunt cerute de nici o morală rezonabilă, dar folositoare pentru a întări caracterul compact al Bisericii concepută aproape ca o armată în care nu trebuie să fie admişi soldaţi nu prea înţelegători.” Satanizarea masturbării sau condamnarea contraceptivelor ar putea fi luată nuanţată pastoral. Deturnarea principială a erosului dinspre cuplul heterosexual spre cel homosexual schimbă însă radical dogma creştină despre iubire. Sau prin caritate Vattimo înţelege o iubire pan-sexuală? După ce-şi mărturiseşte înclinaţiile homosexuale (lucru absolut interesant într-un discurs marcat de rigoare filozofică; de aici, poate, protocolul de la început despre subiectivitatea relatării), autorul afirmă că „oroarea Bisericii catolice faţă de homosexualitate este unul dintre cele mai evidente rămăşiţe superstiţioase ce o marchează, cum ar fi dacă ar mai predica şi acum că există animale necurate al căror contact trebuie evitat cu orice preţ; sau cum e antifeminismul de fond care-l face pe Papa să respingă ideea sacerdoţiului feminin, numai din faptul că apostolii erau bărbaţi…”  

Desigur, analogiile sunt disproporţionate, ceea ce arată că sensul erosului creştin e profund neînţeles, aşa cum profund neînţelese par multe alte „puncte” ale Tradiţiei creştine în analitica vattimiană.  Ar mai fi de menţionat şi previzibila opţiune a autorului pentru principiul luteran al interpretării individuale şi libere a Scripturii, pentru de-mitologizarea Evangheliilor şi pentru ieşirea din dimensiunea lor poetică şi mistică, singura care garantează „marginea de tăcere” (Augustin) în care noi ne putem, cu adevărat, mişca liberi în interiorul mesajului lui Hristos („Revendic dreptul de a asculta din nou cuvântul evanghelic, fără a trebui ca prin aceasta să împărtăşesc adevăratele superstiţii, în materie de filozofie şi morală, care încă o întunecă în doctrina oficială a Bisericii. Vreau să interpretez cuvântul evanghelic aşa cum Isus însuşi ne-a învăţat să facem, traducând litera adesea violentă a preceptelor şi a profeţiilor în termeni mai pe potriva comandamentului suprem al carităţii”).  

Vattimo a extins nelegitim consecinţele ontologiei post-moderne
la Tradiţia creştină, a cărei istorie, ale cărei dogme şi al cărei conservatorism (în sensul bun al cuvântului) i-au rămas străine. Cu adevărat, urmându-l pe filozoful italian doar credem că mai credem şi constatăm ce uşor e să fii creştin în afara Bisericii. Căci Hristos ne-a numit prieteni în loc de robi nu pentru a-şi relativiza divinitatea (un Hristos prea uman a dus la arianism, unul prea divin, la monofizitism) şi, implicit, autoritatea, păstrate corect de Tradiţie în principiile sale fundamentale, ci pentru a ne face să înţelegem că Dumnezeu a venit aproape de noi, să ne mântuiască. Dar nu oricum! Adrian G. ROMILA