Ce reprezintă “Antichitatea târzie”? În mod fundamental, o perioadă de tranziţie cu localizare europeană-mediteraneeană şi o periodizare relativă între secolele III-VII d.Hr. (uneori extinsă la secolele II-VIII). Studiul de sine-stătător al acestei perioade este de dată relativ recentă şi de aceea prezintă vigoarea unei discipline tinere şi provocatoare, iar în cadrul acestui studiu sunt puţine interese mai vii şi mai relevante astăzi decât înţelegerea rolului creştinismului în raport cu puterea seculară şi cu celelalte concepţii religioase.

Perioada Antichităţii târzii a început să fie cercetată în adevăratul sens al cuvântului, odată cu dezvoltarea istoriografiei secolului XX, chiar dacă unii istorici ai secolului anterior, precum Fustel de Coulanges, în Franţa, arătaseră deja preocupări speciale pentru definirea specificului şi încadrarea acestei perioade. În mod firesc, istoriografia de specialitate a încercat să dea un răspuns la întrebarea dacă perioada imperiului roman târziu trebuie considerată în mod esenţial o „perioadă de declin” a Antichităţii şi de naştere a unui „Ev Mediu întunecat”. Lipsiţi de o preocupare atentă pentru rolul religiei în această durată istorică, primii savanţi între care amintim pe F. Lot, H. Pirenne, G.B. Bury, M. Rostovtzeff, A. Piganiol şi, ceva mai târziu, A.H.M. Jones au continuat portretizarea în tuşe groase a decadenţei romane, deplângând victoria barbariei în termeni mai mult sau mai puţin încadrabili posterităţii extrem de durabile a operei lui E. Gibbon (sec. XVIII).

Deja înainte de mijlocul secolului însă, alţi istorici de calibru, precum H. Lietzmann, H.-I. Marrou, N.H. Baynes sau A. Momigliano, începuseră să descopere şi cealaltă faţă a epocii, preferând să o descrie nu atât în termeni de “decadenţă,” cât de „reînnoire”, de transformare structurală a lumii mediteraneene sub impactul marilor migraţii/invazii, al ascendenţei creştinismului şi al formării unei christianitas. Pe fundalul lucrărilor fundamentale publicate începând cu anul 1953 de „Centrul italian de studii asupra Evului Mediu timpuriu” (Spoleto), apariţia în 1971 a lucrării lui Peter Brown despre Lumea Antichităţii târzii (“The World of Late Antiquity: From Marcus Aurelius to Muhammad, AD 150-750”) a însemnat un eveniment care a permis consacrarea unei noi discipline istoriografice.

De aici încolo, studiul Antichităţii târzii (cunoscută la nivel global ca Spätantike, Antiquité tardive sau Late Antiquity) va deveni în general mult mai atrăgător pentru cercetători. El se va substitui în mare parte studiului imperiului roman târziu, depăşindu-l sub aspect temporal (mult dincolo de căderea Romei), geografic (în sensul interesului sporit pentru arealul extra-roman, mai ales cel răsăritean) şi cultural-religios (prin relevarea ascensiunii creştinismului într-un mediu religios sincretic). Antichitatea târzie apare astfel drept gazda unei lumi noi sau, în alte cuvinte, lumea Antichităţii târzii începe să fie privită ca un univers de sine-stătător.

În mod semnificativ, Peter Brown s-a dedicat studiului acestei perioade după ce fusese format în istoria medievală şi modernă, spre deosebire de marea majoritate a istoricilor anteriori, care fuseseră istorici ai Antichităţii clasice. Această “coborâre” spre Antichitate a contribuit decisiv la căutarea şi reliefarea unui început, şi nu a unui sfârşit. Folosind o metodologie mai puţin obişnuită până atunci (vezi, în special, aportul antropologiei sociale, studiul „vieţii private” etc.), profesorul Brown devine, mai ales prin accentul pus pe Răsăritul roman, un istoric al fenomenului religios, fără ca aceasta să fi fost intenţia sa iniţială. Totuşi, preocuparea majoră pentru raportul între om şi sacru s-a dezvoltat ulterior în lucrările sale (şi ale altora), creştinismul fiind studiat în comparaţie cu religiile greco-romane, ideologiile elenismului târziu, iudaismul, cultele orientale şi islamul timpuriu, fiind considerat ca agent fundamental (deşi nu unic) de transmitere a culturii clasice în noua lume mediteraneană.

Această complexă viziune istoriografică cuprinde savanţi dintre cei mai diverşi, de la cercetători ai istoriei economice şi sociale precum Evelyne Patlagean sau Lellia Cracco Ruggini, la istorici ai culturii, precum Averil Cameron. În acest context, Brown poate fi considerat liderul unei generaţii care a (re)definit conceptul istoriografic de Antichitate târzie, de istorici reformatori preocupaţi de aspectele religioase şi culturale, cu un interes accentuat pentru Răsăritul mediteraneean şi care au preferat să descrie perioada în termeni de “formare” sau “naştere”, şi nu de declin. Această viziune transpare evident din ultimele două volume ale celebrei serii Cambridge Ancient History (1997, 2001).

Anii 1990 însă au adus revenirea în prim-plan a unei istoriografii tradiţionale, evenimenţiale, militare, cu un accent pe efectele dezastruoase ale migraţiilor “barbarilor” în Apus într-o viziune generală de “declin” şi “moarte a Antichităţii”. Această reacţie a venit pe fondul nemulţumirilor faţă de demersul sociologic sau funcţionalist brownian şi faţă de selecţia, dacă nu arbitrară, cel puţin slab reprezentativă a izvoarelor. Relativizarea obiectivităţii fenomenului de decadenţă economică şi culturală a lumii mediteraneene a generat obiecţiile susţinute ale istoricilor conservatori şi, mai ales, ale arheologilor. La rândul lor, istoricii “creştinismului vechi” sau “timpuriu” (sau, după caz, ai Bisericii vechi) insistă asupra menţinerii unei periodizări diferite de cea a Antichităţii târzii browniene. Persecuţiile şi sinoadele sunt menţinute în prim-planul expunerii, iar preferinţa acordată de Brown referinţelor la texte creştine (patristice) minore în dauna textelor considerate cu adevărat importante le apare acestora drept neîntemeiată.

În ciuda acestei “contra-reforme”, nimeni nu poate nega o anumită vocaţie a demersului istoriografic brownian: aceea a înţelegerii comparatiste a rolului jucat de diferitele religii din cadrul imperiului. Într-o contemporaneitate în care înţelegerea rolului religiilor cărţii în societatea secolului XXI este departe de a fi clară, abordarea de tip interdisciplinar a studiului Antichităţii târzii îşi află cu uşurinţă auditoriul.

Dragoş MÎRŞANU