GIANNI VATTIMO: A FI CREŞTIN ÎN POST-MODERNITATE (I)

A crede că mai credem. E cu putinţă să fim creştini în afara Bisericii? (Pontica, Constanţa, 2005)

Volumul completează seria traducerilor din Gianni Vattimo, făcute în ultimii ani de Ştefania Mincu la aceeaşi editură. Campionul „gândirii slabe” (eticheta aplicată ontologiei post-moderne n-a făcut încă destulă carieră, pe cât merita) şi teoreticianul asiduu al dezvrăjirii lumii a abordat de data aceasta problema credinţei, într-un text situat din start la graniţa dintre scriitura „personală” (persoana I e folosită cu ceva protocoale preliminare) şi cea neutră, tipică filosofiei de totdeauna. Sau, ca să-l parafrazăm chiar pe autor, textul său nu va fi în primul rând narativ, şi nici nu se va referi în mod net la un eu narator-credincios, deşi, fie vorba între noi, tonul „personal” pentru care se face atâta caz e folosit şi în alte texte vattimiene (Etica interpretării, de pildă), fără avertismentele de aici. Probabil că tema impunea un astfel de hibrid şi o astfel de asumare explicită a poziţiilor exprimate, cunoscându-se antipatia autorului pentru „marile poveşti” ale metafizicii occidentale clasice, între care se numără şi ontologia creştină tradiţională.  Eseul lui Vattimo are o dublă miză. Pe de o parte, doreşte să răspundă cu rigoare analitică revirimentului ciudat pe care-l cunoaşte sentimentul religios în post-modernitate, pe de alta, doreşte să clarifice discursiv un set de probleme ale raportării la sacru, pe care autorul le simte ca o pe proprietate adâncă a sinelui. Necesitatea aceasta dublă, individuală şi colectivă, în acelaşi timp, e numită de filosoful italian „repropunere”, pentru că raportul cu sacrul, cu Dumnezeu şi cu raţiunile ultime ale existenţei constituie un nucleu de conţinuturi de conştiinţă pe care cu toţii doar îl uitaserăm, trecându-l sub atât de cunoscutul concept de „secularizare”. Or, regăsirea „tardo-modernă” (expresia îi aparţine) a acestui nucleu înseamnă recunoaşterea faptului că el a fost înlăturat şi că această înlăturare şi retraducere a lui sunt componentele unei experienţe religioase autentice, singura posibilă azi. Cu alte cuvinte, procesul istoric inevitabil al secularizării corespunde perfect necesităţii unei redefiniri a experienţei religioase, înlăturând din ea ceea ce e mort instituţional şi autoritar (referinţele predilecte sunt catolicismul şi papalitatea) şi păstrând esenţa mesajului evanghelic. Ca şi celelalte „poveşti” idealiste ale Occidentului, şi cea creştină trebuie supusă unei grile hermeneutice tipic post-moderne (Vattimo n-ar fi putut face altfel), care, dacă nu delimitează mythos-ul de logos, măcar dă un sens raţional acestei împletiri.  

Ei bine, autorul afirmă că imaginea transcendenţei divine ca putere ameninţătoare şi negativă, ca alteritate absolută trebuie să dispară. Şi asta nu pentru că raţionalitatea ar domina încă spectrul ideologic al modernităţii şi pentru că „adevărul” ar trebui deosebit de „mit”. Dimpotrivă, urmându-i pe Nietzsche şi pe Heidegger, nihilismul e ţinta spre care tinde modernitatea, iar metafizica care a generat o ontologie scindată într-o structură „tare” (Ideile, Dumnezeu, fiinţa eternă) şi una „slabă” (fiinţele create şi trecătoare) trebuie să dispară. Lumea „adevărată” a devenit poveste, metafizica s-a sfârşit, realitatea lumii nu se mai identifică cu ceea ce au produs gândirea raţională, ştiinţa şi tehnologia. Fiinţa mai păstrează încă secrete care ar putea fi revelate de mituri sau de alte forme de discurs. „Adevărul” nu mai este „pus” de om în lucruri, nu se mai reduce la „voinţa de putere” şi la ceea ce formulăm prin limbaj. „Dacă voim să gândim fiinţa în termeni nonmetafizici”, scrie autorul, „se cere să gândim că istoria metafizicii este istoria fiinţei şi nu doar a erorilor umane. Dar aceasta vrea să spună că fiinţa are o vocaţie nihilistă; că faptul ei de a se reduce, a se sustrage, a se slăbi este acea trăsătură a ei care se dă în epoca sfârşitului metafizicii şi al devenirii problematice a obiectivităţii”. În acest sens, divinităţii nu-i mai pot fi atribuite trăsături de omnipotenţă, absolutitate, eternitate, transcendenţă, cum făcea teologia clasică creştină. Dumnezeu nu mai poate fi definit ca ipsum esse subsistens, care rezumă în sine toate caracteristicile fiinţei obiective. Dumnezeul creştin nu mai poate fi identificat cu Dumnezeul metafizic, pentru că „ontologia slăbiciunii” a pregătit terenul pentru o revenire a religiei cu mult mai conformă sensului Întrupării, vestită de Noul Testament. Kenoza, coborârea lui Dumnezeu la noi prin Întrupare e un act non-violent şi non-absolut, imposibil de fixat obiectiv o dată pentru totdeauna, cu atât mai puţin posibil de fixat prin metodele unei metafizici desuete. Kenoza dezminte toate trăsăturile „naturale” ale divinităţii, afirmă Vattimo, iar secularizarea o confirmă, pentru că are ca efect purificarea credinţei de raporturile prea strânse cu timpul, cu aşteptările de perfecţionare umană, cu iluzia  unei pretinse raţionalităţi progresive, cu deciziile autoritare şi strict conjuncturale ale instituţiei Bisericii.  

Cum poate fi, atunci, înţeleasă istoria mântuirii? Admitem salturi calitative, sau progresie treptată? Cum luăm mesajul evanghelic, după literă sau după spirit? Răspunsul filozofului italian reinterpretează noţiuni mult uzate de teologia tradiţională. Paradoxal pentru un teoretician al post-modernismului, e un răspuns foarte apropiat de cel al apologeţilor modernităţii ca epocă a Duhului Sfânt. Pentru edificare, reproduc un pasaj mai întins:  „Revelaţia nu dezvăluie un adevăr-obiect; vorbeşte despre o salvare aflată în curs. De altfel, se vede aceasta încă din raportul pe care Isus îl stabileşte cu profeţii din Vechiul Testament: el se prezintă ca interpretarea autentică a profeţiilor, chiar dacă, în momentul despărţirii de ucenici, le făgăduieşte acestora că va trimite Duhul adevărului care va continua istoria mântuirii reinterpretând şi conţinutul doctrinelor sale. (…) Istorie a mântuirii şi istorie a interpretării sunt mult mai strâns legate decât doreşte să admită ortodoxia catolică. Nu e vorba doar de faptul că pentru a te salva trebuie să asculţi, să înţelegi şi să aplici corect în propria viaţă învăţătura evanghelică. Mântuirea se desfăşoară în istorie şi cu ajutorul unei interpretări tot mai «adevărate» a scripturilor, în linia a ceea ce se petrece în raportul dintre Christos şi vechiul Testament: «Aţi auzit că vi s-a spus…însă eu vă spun». Şi mai ales: «Nu vă mai numesc robi, ci prieteni»”. În această lumină — a mântuirii ca un efect ce realizează tot mai deplin kenoza, coborârea lui Dumnezeu, care, astfel, dezminte înţelepciunea lumii, adică visele metafizice ale religiei naturale care-l gândeşte ca cel absolut, atotputernic, transcendent; sau, altfel spus, ca ipsum esse (metaphysicum) subsistens  — secularizarea, adică destrămarea progresivă a oricărei sacralităţi naturaliste, este esenţa însăşi a creştinismului”. 

Isus e hermeneutul suprem, am zice, singurul care poate stabili un nou raport cu poporul său şi cu legea sa scrisă, un raport bazat pe iubire (Vattimo o numeşte „caritate”) între oameni, pe de o parte, între oameni şi Dumnezeu, de cealaltă. Tocmai această dimensiune caritabilă garantează interpretabilitatea mesajului creştin, caracterul său nonperemptoriu şi noninstituţional. Moartea metafizicii în modernitate („ontologia slăbiciunii”) nu face decât să confirme acest lucru, chiar dacă noţiunile de „nihilism” şi „secularizare” par a nu avea nicio legătură cu revirimentul religios. Iată, Vattimo o arată posibilă. Până la un punct, opiniile autorului pot fi legitime. Ca filozof (post)modern care problematizează religiosul, are tot dreptul să alcătuiască un eşafodaj ideologic prin care să justifice o corespondenţă între disoluţia metafizicii occidentale tradiţionale şi disoluţia creştinismului pe care Biserica l-a promovat de veacuri. Poţi fi de acord, până la urmă, că ceea ce un creştin ortodox (nu în sens confesional) numeşte „Tradiţie”, o autoritate pe lângă Revelaţie şi Scriptură,  poate fi interpretat şi aşa cum o face Vattimo. Căci „Tradiţia”, nu-i aşa?, nu e obligatoriu un set de norme practice şi teoretice rigide, autoritare, ci mai degrabă un conţinut omogen de prescripţii şi direcţii în care există o zonă contextualizantă, adaptabilă la timpuri şi la oameni. La fel, ştim cu toţii că dimensiunea instituţională a Bisericii are o latură „supt vremi”, supusă paradigmelor politico-ştiinţifice care se succed aleatoriu (sau poate nu) în istorie.  

Autoritarismul bisericesc e, probabil, astăzi nerecomandabil, el nu poate da întotdeauna ultimul cuvânt (lucrul se aplică îndeosebi papalităţii). Întrebările sunt oricând posibile, şi acesta e nihilismul pe care-l vede Vattimo ca ţintă a modernităţii. „Infinitatea niciodată terminabilă a cursului nihilismului e poate motivată numai de faptul că iubirea ca sens «ultim» al revelaţiei nu are nicio ultimitate propriu-zisă; şi pe de altă parte, motivul pentru care filozofia, la sfârşitul epocii metafizicii, descoperă  că nu mai poate crede în temei, în cauza primă dată în chip obiectiv în faţa ochilor minţii, e că şi-a dat seama (deoarece a fost educată în sensul acesta şi, tocmai, de către tradiţia creştină) a violenţei implicate în orice ultimitate, în orice principiu prim ce ar reduce la tăcere orice fel de întrebare pusă ulterior”. Iubirea are ultimul cuvânt.

 

Adrian G. ROMILA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s