Un termen care se sustrage şi mai mult oricărei definiţii este evident unul central pentru acest text: „frumuseţea”. Cum se întâmplă, frumuseţea a căzut în dizgraţia discursului filozofic modern, aproape dispărând ca termen din estetica filozofică. În parte, aceasta se datorează fatuităţii secolului XVIII, cu distincţia lui Longinus între frumos şi sublim. Unul dintre efectele nefaste ale acestei distincţii a fost reducerea scopului frumosului la cel al „drăguţului”, simplu decorativ sau inofensivul „plăcut”; în atmosfera gândirii postmoderne, ale cărei inclinaţii sunt congeniale sublimului, dar în mod general corozive faţă de frumos, statutul frumuseţii a fost diminuat la o simplă negaţie, o convulsie a calmului iluzoriu în sânul sublimităţii fiinţei, „viteza sa infinită.” Pe lângă asta, în frumuseţe este o incontestabilă ofensă etică: nu doar în istorie ca preocupare a privilegiaţilor, ca interesul special al unei elite emancipate, dar şi în gratuitatea cu care se oferă pe sine. Există o tulburătoare generozitate faţă de frumos, ceva impetuos în felul abundent în care se revarsă peste situaţiile cele mai atroce, dulceaţa sa anodină adesea pare să facă suportabile circumstanţele cele mai intolerabile: un sat distrus de ciumă poate fi aşezat în umbra unei splendide coaste muntoase; calmul de marmură al unui copil mort de curând de meningită poate fi un izbitor tablou picant; câmpurile de execuţie din Cambogia înflorite luxuriant; comandanţi nazişti aţipind din când în când la acordurile lui Bach, cântate de ansambluri de inamici evrei; şi fără îndoială, lagărele scăldate cotidian în nuanţele delicate ale unui cer crepuscular. Frumuseţea pare să promită o reconciliere dincolo de contradicţiile de moment, poate una care aşează tragediile timpului în perspectiva deschisă a armoniei şi a înţelegerii, un echilibru între lumină şi întuneric; frumuseţea apare să absolve fiinţa de violenţă.

(traducere: Vlad DĂRĂBAN, The Beauty of the Infinite)