„Principiul fundamen­tal pe care Dostoievski clădeşte compoziţia romanelor sale este acela de a subordona unităţii concepţiei filozofice şi vîrtejului evenimentelor elemente incompatibile, diametral opuse ale naraţiunii, de a îmbina într-o singură operă artistică confesiuni filozofice cu aventuri criminale, de a include drama religioasă în fabulaţia unei povestiri bulevardiere, de a-l purta pe ci­titor prin toate peripeţiile unei poveşti de aventuri spre a-l aduce la revelaţiile unui nou mister — iată cîteva din obiectivele artistice care l-au preocupat pe Dostoievski, făcîndu-l să se angajeze la o muncă de creaţie de mare complexitate.

În pofida vechilor tradiţii ale esteticii, care cerea concordanţă între material şi prelucrarea lui — operaţie presupunînd unitatea şi, în orice caz, omo­genitatea şi înrudirea elementelor constructive ale operei artistice date, Dostoievski uneşte contrariile. El sfidează hotărît canonul fundamental al teoriei artei, propunîndu-şi să biruie o dificultate maximă pentru un artist : aceea de a crea din materiale eterogene, de valoare ine­gală şi cu desăvîrşire străine între ele, o operă literară unitară şi monolitică. Iată de ce cartea lui Iov, Mărtu­risirea sfîntului Ioan, textele evanghelice, Cuvîntul lui Simion Noul Teolog, tot ceea ce alimentează paginile ro­manelor sale şi comunică tonul diverselor capitole oferă aici o îmbinare originală cu textul de gazetă, cu anec­dota, cu parodia, cu scene de pe stradă, cu grotescul sau chiar cu pamfletul. Scriitorul aruncă fără teamă mereu alte elemente în creuzetele sale, ştiind, crezînd cu tărie că, în focul muncii sale creatoare, crîmpeiele brute rupte din realitatea cotidiană, senzaţionalul povestirilor bulevar­diere şi filele de inspiraţie divină ale cărţilor sfinte se vor topi, se vor uni într-o nouă alcătuire, marcată pro­fund de pecetea stilului şi tonului său.”

Leonid Grossman despre F.M. Dostoevski