RĂZBOI (CULTURAL) ŞI PACE (RELIGIOASĂ)

Pe cât de greu îi este istoricului Dinu C. Giurescu să-l compare pe naţionalistul autarh şi fanaticul religios Oliver Cromwell (1599-1658) cu proaspătul cruciat al bâlciului dâmboviţean, dl George Becali, pe atât de uşor îi vine presei româneşti să abandoneze standardele tradiţional britanice ale argumentaţiei. Nasc şi la noi gazetari, dar nu prin travaliul reflecţiei şi decenţa judecăţii etalate de Weekly Standard sau The Economist, ci din spuma resentimentului şi graba invectivei. Puţinătatea şi lipsa de adâncime a ideilor cu iz teologico-politic discutate de agora românească e uneori şocantă.  O presă gregară  

Doar ultimele săptămâni care au prefaţat momentul integrării păreau să întreacă măsura. Am asistat la polemici vesele, pătimaşe sau inculte pe marginea raportului stat-religie. Cele mai vinovate sunt, cred, spectacolele media dominate de rea-intenţie vădită şi sterilitate programatică. Pe platourile de emisie, adesea, adevărul şi minciuna rămân ingredientele divertismentului şi siropul celebrei noastre aflări în treabă. După bizara dosariadă din vară, când cei vrednici au ieşit şifonaţi iar cei nevrednici au fost nesocotiţi, ne-am trezit cu tezele iconoclaste din noiembrie, pentru a sfârşi anul 2006 cu isteria din jurul legii cultelor. 

„Liderii de opinie” au făcut turul argumentelor epidermice expuse deja – fără expertiză istorică, teologică sau juridică – cu ocazia lansării piesei „Evangheliştii” de Alina Mungiu. Teatrul smintelii naţionale a dovedit însă că poate dramatiza banalităţi mult mai deprimante. Cristian Pârvulescu, un editorialist previzibil şi îndeobşte rezonabil, a reuşit performanţa să vorbească despre instalarea iminentă a unei „noi inchiziţii;” Sabina Fati a cerut mazilirea consilierilor Preşedintelui pentru faptul de-a fi sprijinit o lege votată, de altfel, cu o zdrobitoare majoritate de „sfatul ţării”; ziarul Cotidianul a redactat un imaginar index prohibitorum ieşind în apărarea lui Cioran, fiu de preot, sau Arghezi, monah vagabond… Pavel Şuşară se simte în plin regim antonescian instrumentat de Biserică, în timp ce militantul Remus Cernea se teme că „Jesus Christ Superstar” – iubită cu umor şi candoare de monahul Nicolae Steinhardt – ar risca excluderea din cinematografe. E oare ceva serios în asta? 

Miopiile interpretării 

Care să fie atunci statutul psalmilor de blestem recitaţi în orice sinagogă tradiţională? Dar semantica acelor tulburătoare fragmente coranice despre virtuţile săbii în jihadul contra necredincioşilor? Cine mai salvează metaforele sangvine şi încruntarea despotică a zeilor din Homer? Vom condamna religiile Cărţii drept bastioane ale discriminării apriorice? Vom interzice predarea Ortodoxiei pentru că discriminează femeia (Eva) în faţa bărbatului (Adam)? Vom cere preoţilor să aşeze Ierusalimul ceresc în proximitatea paşnică a Gomorei? Doar o persoană lipsită de orice sensibilitate hermeneutică şi memorie istorică – pe scurt: accesul la context, subtext, metatext – poate fagocita atâtea false pericole. Găsim la asemenea excese de miopie literalistă un număr egal de rateuri exegetice. Să fie oare pentru că oamenii citesc – în zilele noastre – tot mai puţin şi mai prost? După dezbaterea asupra statutul blasfemiei în spaţiul public, generată în primăvara lui 2006 de scandalul caricaturilor, regăsim cu uşurinţă maidanul unde, în locul silogismelor pertinente şi al observaţiilor nuanţate, zburdă numai părerile vagi şi fluierăturile stridente.

Mediile româneşti par să fi descalificat diferenţa între expresia spontană a unei „simple opinii” şi construcţia miezoasă a unui argument teoretic – acest canon al decenţei discursive promovat de voci precum Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconsky et alii. Întrebările decivisive – cele legate de posibilitatea teoretică şi practică a privatizării identităţii religioase, multiplicitatea modelelor de laicitate, mitologiile consensului modern (liberalism vs. comunitarism), viciile ingineriilor sociale – s-au retras în faţa discursului apocaliptic al ONG-urilor alarmiste şi confuze.

Ni s-a spus că spaţiul public nu poate tolera simbolistica religioasă explicită: troiţele, praporii, clopotele, toaca şi pesemne orice crucifix urmează să fie expropriate. Dar cimitirele cu liniştea morţilor împăcaţi în veac – nu trebuiesc oare obliterate şi ele din orizontul vederii colective? Groparii interiorităţii vor contesta probabili nu doar relieful cruciform, ci chiar porozitatea – i.e., adâncimea micronică – a lespezilor funerare. Campania de nivelare a diferenţelor de matrice stilistică între numeroasele regiuni culturale şi comunităţi religioase ale ţării nu trădează aici decât uluirea tovărăşescă a intelighenţei înstrăinate de reflexele conservatoare ale majorităţii ortodoxe.

Într-adevăr: românii – ca şi brazilienii, ciprioţii sau portughezii de astăzi – au o demonologie complexă. Ca atare, pot fi văzuţi făcându-şi semnul crucii în faţa unei biserici, înaintea unui examen de bacalaureat sau în pragul unui meci fotbalistic. Sufletele evlavioase poartă chiar mătănii la mână, ţin regula postului în mijlocul cetăţii, se roagă înainte sau după masă. „Precaritate catehetică, dezorientare civică, bigotism deviant” – declară la bară purtătorii de vid răzvrătiţi, în plin complex al persecuţiei, împotriva a ceea ce Jean-Luc Marion numea „crucea vizibilului.”  

De ce n-am recunoaşte însă că excese sau carenţe a înregistrat şi discursul Bisericii? Puţini au amintit faptul că trecutul, prezentul şi viitorul comunităţilor creştine nu s-a scris cu peniţa politrucilor statali. Esenţialul se ascunde, tainic, în altă parte. Pentru omul religios al modernităţii, rolul educaţiei etatizate nu poate fi decât foarte limitat. S-a accentuat prea puţin dimensiunea mistagogică presupusă de lectura icoanei înăuntrul şi nu în afara spaţiului cultic. Nici invazia de tip industrial a artizanatului naiv, cu reprezentări necanonice sau pur şi simplu kitsch, n-a fost cenzurată cu sobrietatea cuvenită. Panouri întregi de icoane cu aspectul unui ghiveci cromatic şi al unei babilonii tematice au ajuns să troneze în dependinţe şcolare lipsite, constitutiv, de vocaţia sfinţeniei. Pe scurt: inflaţia de reprezentare imagologică n-a putut suplini deficitul de prezenţă senină şi formatoare. Or, excelenţa reprezentării teologice şi artistice ar trebui să preocupe oamenii Bisericii, nu multiplicarea necontrolată a produselor unei sub-culturi neo-bizantine. Scandalul icoanelor ar fi trebuit să ofere comunităţilor religioase ocazia unei auto-purificări.

Necesitatea unei legi 

Toate speţele discutate în ultimii ani de presă – de la pseudo-gnoza din „Evangheliştii” sau dosarele prelaţilor până la manualele şcolare de „religie” ori scandalul icoanelor – au evocat absenţa unor reglementări juridice limpezi între statul secular şi cultele religioase. Această clarificare conceptuală a venit sub forma Legii nr. 489/2006 care anulează Decretul nr. 177/1948 impus de regimul comunist. Documentul recunoaşte aportul important al comunităţilor religioase tradiţionale la coeziunea socială.

Ar fi oarecum monstruos să validezi secta religioasă a dlui Gregorian Bivolaru – refugiat politic în Suedia şi membru pe viaţă al „Consiliului Mondial Yoga” – în termenii egali de apreciere faţă de tradiţia liturgică, intelectuală şi culturală a Bisericii catolice. Din fericire, riscul unei asemenea egalitarism formal a dispărut. S-au eliminat multe alte ambiguităţi care persistau în discursul public: regimul de finanţare e bazat acum pe descentralizare, transparenţă şi subsidiaritate, statutul patrimoniului religios al comunităţilor e mai bine statuat, împreună cu noile cadre ale învăţământului confesional.  Pe scurt, avem o lege menită să departajeze rolurile asumate de autorităţile statele în dialogul laicităţii cu valorile religioase. Puţini s-au întrebat de ce, la urma urmei, era nevoie de o nouă lege a cultelor?

Din întreg documentul presa n-a reţinut decât faimosul art. 13/alin. 2 care spune: „în România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase.” Acest paragraf nu face decât să întărească art. 29/alin.4 din Constituţie care prevede că „în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.” Ca orice stat modern, România încurajează aşadar moderaţia în dezbaterea religioasă şi recomandă prudenţa în dezbaterea culturală. Statul îşi păstrează neutralitatea epistemologică prin faptul că nu decide aprioric augmentarea sau reducerea numărului de simboluri religioase. 

Cenzurând „ofensa publică adusă simbolurilor religioase” statul nu face – în opinia mea – decât să extindă conceptul iluminist de „bune moravuri” într-o sferă existenţială post-kantiană. Cu alte cuvinte, statul recunoaşte dreptul subiectului politic la demnitate într-un sens mai larg, care include şi sentimentul religios. Acte fizice precum profanările de cimitire îşi vor rări poate ocurenţa, deşi numărul de liber-cugetători metafizici ar putea creşte în relevanţa pitagoreică. O singură analogie e poate suficientă.

„Interdicţia ofenselor” şi „bunele maniere” 

Deşi reprezintă, prima facie, un simplu act biologic, practicarea copulaţiei între oameni nu este – deocamdată – liberă de orice restricţii în spaţiul public. Drepturile de exprimare liberă ale celorlalte mamifere au, paradoxal, întâietate. Şi totuşi: fără aceste îngrădiri nu s-ar fi născut poate psihologia lui Caravaggio, biografia lui Oscar Wilde, filmografia Pasolini, cărţile Editurii Trei sau romanele de tip „letopi*deţ”. Sunt şi la noi, deci, unele cupluri care – plecând chiar de la locul copulei şi contra-sensul copulaţiei – au contestat „bunele moravuri” protejate oficial de art. 26/alin. 2 din Constituţia României. Chiar dacă indecenţa e monitorizată de CNA, calitatea programelor TV atinge adesea pragul abisalităţii lubrice. Fireşte, nu doar cei şapte ani de acasă, ci şi cei doisprezece ani de şcoală bugetată au fost achiziţiile contestate de operele publice ale unor compatrioţi. Şi totuşi. Sunt şi la noi standuri de literatură pornografică în toate variantele: homo-, hetero-, trans-, bi- şi metro-sexuale. De asemenea, se pot găsi în Bucureşti, prin grija edililor, baruri de noapte ori „sex-shops” legiune situate mai aproape de bisericile Patriarhiei decât, eventual, de sediile rezistenţei postmoderniste.

Pe scurt: oricât de constituţionale, „bunele moravuri” nu ne-au făcut contemporani cu Erasmus. Ne întoarcem, astfel, dinspre domeniul dreptului către sfera culturii. Ceea ce societatea românească descoperă cu adevărat astăzi nu este pericolul iminent al insurgenţei religioase, ci lipsa de consens civic la care modernitatea – ca epocă istorică – îşi predispune adepţii. Deocamdată, nu Biserica este instituţia capabilă să fixeze amenzi ori să fabrice cătuşe pentru delictul de opinie al unui anonim. Militanţii ONG sunt, mai degrabă, grăbiţi să regleze etatist valorile, contestând – printr-o etică specific revoluţionară – legitimitatea naturală a ideii de reprezentare politică şi decizie parlamentară. Un stat neprotejat de vigilenţa cetăţenească este capturat prin retorica auto-victimizantă a unei imaginaţii delirante. Dialectica violenţei prezumată la intersecţia oricărei minorităţi cu majoritatea impune, pesemne, soluţia compromiterii politicului însuşi. Este iluzia neomarxistă a reconcilierii din care, peste capetele plecate ale puterii executive, legislative şi judecătoreşti, s-a născut şi instituţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. 

Kulturkampf, über alles 

Animale simbolice, oamenii – oricât de civilizaţi – vor distinge mereu între valori, ideologii sau religii, vor alege şi vor construi ierarhii, trăind mai ales tensiunea evidenţei de-a nu coincide mereu cu propriul lor sine. O „nouă inchiziţie” la orizont, aşadar? Nu tocmai, ci doar ieşirea din infantilitatea unei stupide melodrame. Trăim, cred, doar adevărul lumii lui Otto von Bismarck, acel Realpolitiker care a aşezat Germania sfârşitului de veac XIX sub paradigma lui „Kulturkampf.” 

Dacă Eliade avea dreptate în descrierea fenomenului supravieţurii religiilor contemporane procesului de secularizare, atunci nici o gâlceavă între cruce şi semilună nu va putea ocoli un sistem referenţial cultural: raportul cu istoria, definiţiile conceptuale, sociologia internă a cunoaşterii. Acest terţ – numit cultura argumentativă – este hârtia de turnesol pentru orice inteligenţă verticalizată. Ieşind din sumbra eră a luptelor confesionale, modernitatea europeană nu poate evacua înfruntările silogistice sau războaiele retorice. Pe de altă parte, distincţia între „prieten” şi „duşman” este greu de evapoat în construcţia identitară. Rămâne ca aceste calificări tradiţionalele – reţinute în confruntările dintre şcolile filozofice ale antichităţii, de pildă – să nu depăşească registrul demn al conversaţiei. Castrarea societăţii civile prin anexarea acestor polemici unei agende monopoliste a statului va însemna decesul raţiunii, apusul libertăţii şi renaşterea barbariei la noi acasă. 

Mihail NEAMŢU 

(Dilema Veche, 19-25 ianuarie, 2007)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s