Elitele l-au condamnat pe Iisus: fariseii, cărturarii, politicienii. Poporul a fost întărâtat să-l aleagă pe Baraba. Dar oamenii simpli care au rămas cu Mântuitorul? Ei L-au plâns pe Domnul.

Femeile mironosițe au vărsat lacrimi. Apostolii s-au pocăit pentru somnul din miezul nopții și s-au rușinat de propria nevrednicie.

Dar oare experții în „ordine și stabilitate” ce spuneau? Credeți că s-au înregistrat la Roma melancolii și suspine după răstignirea lui Hristos? Cine, dintre cei mari, s-a oprit o clipă să-L apere? Nimeni. Niciun istoric imperial. Niciun cronicar de provincie.

L-au iubit femeile mironosițe. L-au urmat niște pescari. Vreun academician printre apostolii din Galileea? Un absolvent de Harvard ori Sorbona — sau echivalentul academic al vremurilor de atunci? Nicidecum.

Hristos a pariat pe simplitatea celor care n-au fost dascăli, nici erudiți ai Atenei, ai Antiohiei sau ai metropolei Alexandria.

Ce-ar fi fost dacă Hristos ar fi ales intelectualii drept principali aliați ai Bisericii primare? Ar fi rezistat creștinismul trei luni? Sau palavragii ar fi îngropat taina lui Hristos în discursuri savante și pertractări sterile?

Dar ce fac azi elitele atotștiutoare? Ne spun că poporul e prost; că n-are bască; că n-are dinți și că „miroase urât”? Pe tehnocrații de la Bruxelles să-i credem, oare: cei care socot că virtutea se măsoară în diplome și studii de gen? Pe birocrații care scriu rapoarte despre curbura bananei?

Populismul are o istorie amestecată — sunt gata să admit și asta. Persoană umană — iar nu gloatele isterizate — reprezintă temelia transformării spirituale, culturale ori sociale.

Dar ce este globalismul, dacă nu visul masificării omului și a distrugerii suveranității naționale și a vocii poporului? Să-ți pese mai mult de ce zice Bill Gates, George Soros ori Barack Obama decât de suferințele neamului tău? Să conteze directivele UE mai mult decât familia din care faci parte — cu tot ceea ce înseamnă bunici, părinți, frați și surori?

Iată ce spunea Eminescu la finele secolului XIX:

Oamenii aceştia, cari sunt aproape toţi roşii, sunt mărginiţi în privirea inteligentei, răi, meschini, falşi în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naşte un autor de exemplu, un om de ştiinţe sau de litere, un om care să compenseze, prin ştiinţă sau talent, munca naţională ce-l susţine; că n-au nici un alt talent decât acela al vicleşugului, al pungăşiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pişicherlâcul ; inima şi caracterul prin surogate şi mai rele, prin falsitate şi înclinări de trădare.

Iată ceea ce am dovedit clar.

De aceea principiile nu sunt pentru ei decât nişte pretexte sunătoare pentru a amăgi mulţimea, gata de-a renunţa la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta.

Astfel cel mai aprig republican şi redactor al „Republicei Rumâne” aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploieşti pentru o funcţie.

Dac’ ar fi consecuenţi, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvânt dac – ai şti de ce să te ţii, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mâine monarhist, azi una, mâine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă.

Pătura aceasta superpusă e foarte numeroasă. Ea meşteşug cu care să se hrănească cinstit nu ştie, ea carte nu ştie, ea caracter n-are, cu un cuvânt, nimic ce ar îndreptăţi-o de-a juca un rol în viaţa publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat.

De aci vezi directori de drum de fier ce nu ştiu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă naţională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se ştiu iscăli. În toate ramurile vieţii intelectuale şi a statului, în toate încheieturile organice ale naţiunei s-a încuibat paraziţi; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc şi se înmulţesc.

Dar asta n-ar fi nimic.

Existenţa tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva.

Să privim acum spre lumea spirituală.

De ce mesajele din biserici despre împărăția lui Hristos sunt azi înlocuite cu pledoarii pentru „valori nord-atlantice”?

Vom include aici și remarci despre bombardamentele asupra Serbiei în ziua de Paști? Haosul și războiul civil din Libia? Ce episcop își justifică frații ortodocși uciși cu mesajul „Happy Easter” scris pe bombe?

Evanghelia este despre iubire, nu despre putere. E despre mântuire, nu despre acțiuni militare, inevitabil sângeroase și criminale.

Și ce vedem noi? Încercăm să înghesuim taina lui Hristos într-o agendă geo-politică? Să imanentizăm eshatonul, cum spunea Eric Voegelin?

Ce mai facem din creștinism atunci când auzim preoți vorbind despre dezechilibre climatice și egalitate socială, dar niciodată despre sfințenie? Este creștinismul doar o altă ideologie?

Hristos a venit să ne vorbească despre Ierusalimul ceresc, nu despre vreun imperiu trecător.

Pașaportul pentru Împărăție are un timbru duhovnicesc.

Nu contează dacă ești român, etiopian sau nigerian. Îl pot avea toți cei care cred în Dumnezeu, dar noi ce facem? Ne pierdem în dihotomii, în clișee, în lupte deșarte. Unde e unirea euharistică? Unde e pacea doxologică a Bisericii universale?

După atâția ani de dezbinare, între vaccinați și nevaccinați, între popor și elite, între cei mari și cei mici, cine mai vorbește despre iubirea lui Hristos?

Cine mai construiește punți? Sau rămânem prizonieri în jocurile de putere ale experților și tehnocraților? Rămânem să le ascultăm teoriile sterile? Cât mai tolerăm această aroganță a celor „de sus”?