Locupletul lexical*

Mihai Neamţu e un ins cu abnegaţie atipică: nu mi-l pot închipui bătînd mătănii la icoane fumegoase, cum nu mi-l pot imagina închizîndu-se într-o chilie spre a-şi dospi acolo nădejdea în mîntuire. E în alura lui un ştaif de spilcuire care contrazice tiparul obişnuit al credinciosului creştin.

Expansiv pînă la pragul limbuţiei, nu are timidităţi menite a-i turna plumb în vine, şi în genere nu are complexe din cauza vreunei lacune culturale. Doct pînă la savantlîcuri de amănunţime scolastică, Mihai Neamţu nu are zvîrcoliri mistice şi nu pare genul de frămîntat petrecînd nopţi albe din cauza aporiilor legate de prezenţa răului în lume.

E ceea ce îndeobşte se numeşe un intelectual adaptat perfect la cerinţele moderne ale culturii laice. Cult, poliglot şi înzestrat cu o uşurinţă retorică de invidiat, totul în înfăţişarea lui pledează pentru profilul unui ins căruia i s-ar fi potrivit de o mie de ori rolul unui universitar versat, având clar în minte diligenţele de care ar fi avut nevoie pentru a face carieră. Adică tocmai tipul de carierist viclean de care Neamţu are oroare. Culant şi protocolar cum este, un post de manager la o multinaţională i-ar fi venit mănuşă, la fel cum postura de pastor adventist, perorînd înflăcărat despre bucuria minunată de a fi copiii neprihăniţi ai Domnului, i s-ar fi mulat de minune pe aplombul simandicos cu care îşi rosteşte frazele. Mihai Neamţu nu pare să aibe frîne lăuntrice, împiedicări ivite dintr-o sfială contemplativă sau vreo slăbiciune pricinuită de viaţa nesănătoasă.

Acum cîţiva ani îl bănuiam de o formă stranie de cabotinie modernă, cea în care afirmarea de sine se făcea sub prapurul Învierii de pe Golgota. E cazul ambuscaţilor care îşi fac din Hristos o proptea de urcare pe treptele notorietăţii. Cu un timbru energic şi cu o facondă debordantă, în virtutea căreia putea vorbi cu competenţă despre orice temă, Neamţu avea zel versatil: ştia să flateze cînd era cazul, ştia să tacă cînd împrejurarea o cerea, ştia să fie evaziv cînd spiritele se încingeau, ştia să răspundă cu francheţe atunci cînd era pus la colţ. În plus, era foarte grăbit, voia să cucerească laurii de la o vreme fragedă.

Cu timpul, impresia de histrion clădindu-şi celebritatea pe o lacună de caracter mi s-a stins. Greşeala venea din prea puţina cunoaştere a omului în carne şi oase, la care se adăuga un strat de prejudecăţi pe care le căpătasem plecînd urechea la bîrfele ce-l aveau drept ţintă. Fiecare din noi, dacă e să fim judecaţi cu ocaua bîrfelor de care avem parte, sîntem un amestec de Polifem, Savonarola şi Buridan. Politeţea protocolară i-o luasem drept duplicitate de circumstanţă, iar aplombul oratoric drept glazură de fanfaron.

Azi recunosc că m-am înşelat. Ultimii ani, cu cele cîteva teme în a căror tensiune am fiert cu toţii – expansiunea Islamului, birocraţia socialistă a Bruxelles-ului, Declaraţia de la Paris în favoarea unei Europe a tradiţiilor, riposta masoreţilor marxişti culminînd cu inaugurarea, prin mîna preşedintelui Comisiei Europene, a statuii lui Marx, referendumul pentru familie şi plaga corectitudinii politice, a cărei imaculată concepţie e ilustrată de cuvinte-drapel precum toleranţă, combatarea discriminării, drepturile omului şi democraţie – toate aceste teme, bătătorite pînă la saţietate, l-au preschimbat pe Mihai Neamţu într-un spirit militant, dispus să intre în ringul luptei de idei. Un conservator făţiş, fără calcule ascunse şi fără clătinări privind teama că ar putea fi stigmatizat.

Volumul Povara libertăţii este expresia polemică a creştinului care nu poate tăcea văzînd cum Europa se duce de rîpă: libertatea de expresie e îngrădită sub pretextul eliminării limbajului bazat pe ură, libertatea opiniei e strînsă sub cleştele interdicţiei de a discrimina, apetitul pentru credinţă dispare în faţa poftei pentru divertisment, simbolurile creştine sînt eliminate pe motiv că lezează demnitatea musulmanilor, învăţămîntul occidental este sterilizat sub imperativele stîngii progresiste, virusul prostiei egalitariste înlocuieşte meritocraţia, şi asta într-o societate în care, în trecut, valoarea era răsplătită cu acelaşi elan cu care incompetenţa era pedepsită.

Mai mult, după un clişeu devenit litanie neputincioasă, a fi în Europa bărbat deştept, alb, creştin şi heterosexual e un păcat originar. Corciturile au cîştig de cauză, fie că e vorba de religie, sex, etnie sau educaţie.

Cele mai bune părţi din carte sînt introducerea şi epilogul, adică textele în care Mihai Neamţu spune direct ce gîndeşte despre viitorul Europei. În plus, ele au un ton autobiografic, de mărturisire a motivelor pentru care, plecînd la studii în Occident, a simţit cum treptat decepţia îl îndeamnă să se întoarcă la gunoaiele, mitocănia şi cleptocraţia din România. Peste stratul autobiografic se adaugă ideile de bază din carte: primatul spiritului asupra materiei, neputinţa raţiunii ateiste de a stăpîni totul, minciunea progresului la nesfîrşit, utopia păcii eterne pe Pămînt, dezbinarea pe care flagelul egalitarist îl aduce în sufletul oamenilor.

Celelalte capitole sînt eseuri scrise în marginea unor personalităţi cu a căror operă autorul s-a îndeletnicit de-a lungul timpului. Aici, reacţia de gust împarte textele în două categorii: 1) cele răspicat encomiastice, unde pelicula de elogii aduce deservicii intenţiei de evocare – e vorba de medalioanele închinate lui William F. Buckley, Jaroslav Pelikan şi Andrei Pleşu, mostre în care bogăţia informaţiei păcătuieşte prin exces de hagiografie; 2) studiile dedicate lui Baruch Spinoza, Carl Schmitt şi Mircea Eliade, unde tonul e sagace şi cu mult mai maliţios.

Lui Mihai Neamţu îi stă  mult mai bine cînd îl critică pe Obama („retorul egolatru“, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, al cărui discurs vrăjit de la Cairo a justificat şirul de războaie civile din Primăvara Arabă – p. 79), pe Spinoza („patronul liber-cugetătorilor moderni“ – p. 67) sau pătura politică a Franţei („ţara care a boicotat recunoaşterea creştinismului în preambulul Tratatului constituţional al Uniunii Europene“ – p. 86), în timp ce admiraţia (faţă de Pelikan sau Pleşu) îl împinge spre pragul ditirambilor inutili, din cauza cărora spiritul său ager, de luciditate reacţionară, lasă locul unor dulcegării ancilare.

Una peste alta, un volum de autentică angajare pe linia învăţăturii cristice, un volum în care critica Occidentului se face de pe poziţia unui credincios căruia flerul îi şopteşte că, fără un transcendent a cărui slavă coboară în lume, viaţa se preschimbă într-o zbatere anostă în matca unor platitudini sterpe. Aceste platitudini – inexistenţa lui Dumnezeu, mitul progresului, fantasmagoria păcii eterne, egalitatea oamenilor, atotputernicia raţiunii, dispariţia duşmăniilor radicale în democraţie – au înlăturat fundalul de minune din care s-a ivit viaţa. Fără credinţa într-un miracol postulat drept soluţie de salvare din lume, omul este o fandoseală de orgolii îngrămădite în vîrful unui cocoloş de maţe puturoase.

În cheie creştină, recunoaşterea într-un domeniu nu cere atît omologarea din partea amicilor, cît periclitarea din partea duşmanilor. Abia după ce ai supravieţuit încercării duşmanilor de a te elimina, prietenii te vor privi drept un ins cu virtuţi speciale. Judecat după vremurile sumbre spre care se îndreaptă UE (crize finaciare, războaie civile din cauza conflictului creştino-musulman, anarhia valorică adusă de plaga egalitaristă),

Mihai Neamţu va trece prin proba afirmării virtuţilor în urma periclitării directe. Atunci stilul verbal, care ne este tuturora prilej de bravadă lexicală, se va prelungi în bravura actului. Din locupleţi (în sensul de bogaţi sub unghi lexical, nu sub cel pecuniar) vom deveni evergheţi (făcători de fapte mai mult sau mai puţin bune). Locupleţia lexicală e privilegiul celui care se exprimă nuanţat, iar Mihai Neamţu face parte din această categorie. Şi cum vremurile sumbre vor veni destul de curînd, volumul Povara libertăţii (mai ales prologul  şi epilogul) este o mai curînd anticipare a ce va veni, decît o constatare a ceea ce trăim deja. Sau cu vorbele autorului: „Într-un limbaj împopoţonat cu referinţe la «valorile perene ale umanităţii», elitele birocraţiei globaliste exclud astăzi posibilitatea erorii. Cel mîndru nu se simte victimă a înşelăciunii spirituale. Or, pentru oamenii credincioşi, «arhi-înşelătorul » nu doarme. El există şi poartă un nume.“ (p. 87)

Cîţi cititori înţeleg sensul acestor vorbe? Sinonime ale numelui înşelătorului îl găsim în şirul de platitudini pe care, în zbaterea anostă a vieţii, le resimţim drept certitudini patente. Mihai Neamţu le-a intuit şi a procedat în consecinţă, numindu-le. A făcut-o cu vervă, adeverind că este un iscusit locuplet verbal. Îi doresc să rămînă la fel în ziua cînd, din locuplet lexical al credinţei creştine, va trebuie să devină un everghet al ei.

*Mihai Neamţu, Povara libertăţii, prefaţă de Adrian Papahagi, DeCeNu.Eu, Bucureşti, 2018, 324 pag.