Patima mâniei

Pentru credincioşii ortodocşi, epicentrul dezbaterilor din anul 2008 l-a reprezentat controversa euharistică din jurul persoanei ÎPS Nicolae Corneanu. Mulţi îşi amintesc cât de repede s-a deplasat discuţia din sfera analizei teologice spre zona sancţiunilor generaliste declamate de la înălţimea unei pretinse înţelegeri universale a rostului culturilor şi civilizaţiilor de pe acest pământ! Nimic nou sub soare.

Eseişti inflamaţi şi contondenţi s-au regrupat rapid sub următoarea deviză: dragostea de Ortodoxie rămâne suspectă la toţi aceia care, deşi sceptici faţă de edulcoraţiile ecumeniste ale veacului, nu denunţă catolicismul drept pericol suprem – alături de europenism, „globalizarea socialistă” (sic) şi „rătăcirea elitelor” – la adresa identităţii noastre româneşti.

Pervertiri semantice, deraieri logice, comparaţii anacronice şi multe calomnieri deşănţate – toate s-au amalgamat într-o confirmare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Flp. 1, 15). Diabolizarea adversarului a devenit strategia de lucru într-un spaţiu blogosferic lipsit de orice norme editoriale sau reguli de reciprocitate. Calomnia s-a amestecat cu bârfa, adesea în spatele unei porecle aleatorii („nickname”) postate pe orice „forum” al urii. Unui astfel de suflet care trăieşte numai din inflamaţia colerică şi patosul gâlcevei, Sf. Ioan Gură de Aur îi spune: „ţi-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care-ţi sfâşie măruntaiele.”

Tunnel Vision

De la necesara apologetică religioasă în favoarea Crezului Bisericii s-a trecut aşadar la practica lobotomiei intelectuale, adoptând ideologia segregării şi raţionalizarea veninului. Nu mai este suficient să pledezi pentru integritatea dogmei ortodoxe – trebuie să te defineşti printr-o continuă, neobosită şi tentaculară defăimarea a celuilalt, a oricărui om care se întâmplă să nu-ţi împărtăşească toate convingerile. Talibanii postărilor online s-au declarat deranjaţi de complexitatea referinţelor la natura modernă a raportului dintre sacru şi profan. Diversitatea tematică a abordării, citatele abundente, respectul pentru câteva standarde filologice recunoscute – toate acestea au început să irite. Într-o ţară cucerită de manierele de oier şi manelele înjositoare, pentru gherila mediatică a ortodoxismului a devenit o prioritate atât vaccinul anti-catolic cât şi discursul anti-elitist.

S-au întrebat oare arţăgoşii cronicari de ce nu s-a mulţumit Sf. Grigorie de Nazianz cu strălucirea teologică a minţii şi a inimii sale, adăpându-se complementar de la ştiinţa de carte a unui retor păgân – Tespesios, reprezentantul unei celebre şcoli („A Doua Sofistică”) din Antichitatea târzie? De ce trebuia să-l citeze acelaşi Părinte bisericesc pe Euripide, Demostene şi Hesiod când se putea limita la cărţile profeţilor? Şi la ce bun pentru ortodocşii moderni să mai citească (necum să mai traducă) cărţile lui Dante, atunci când refuză jurisdicţia universală a Vaticanului? Şi dacă unii adolescenţi curioşi vor scăpa insuficient imbecilizaţi şi doar parţial îndoctrinaţi, descoperind mai târziu prin bibliotecile lumii epistolele lui Pascal, biografia lui Padre Pio (înzestrat cu harisma stigmatelor) sau viaţa eremitului necalcedonian Matta El-Maskine? Lor, oare, ce blindaj le vom opune?

Curajul învecinării

Un dezacord teologic valorează mai mult decât o neînţelegere de ordin estetic. Subtilitatea diferenţelor de ordin metafizic – cele care separă Ortodoxia de heterodoxie – nu poate fi însă comunicată în jargonul stadioanelor de fotbal. Mai mult, bunul samaritean n-a făcut verificări prealabile înainte de a-şi arăta, necondiţionat, grija şi atenţia faţă de aproapele (fără să se vateme pe sine). Cum s-ar explica apoi pedagogia paulină a exemplului viu asociat curajului învecinării: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7, 14a)? Oare de unde atâta optimism şi încredere în puterea de transformare a iubirii? Cum să înţelegem afirmaţia unui mistic precum Sf. Siluan Atonitul: „aproapele meu este viaţa mea.” Şi la ce anume s-a referit un pustnic isihast din Moldova prin cuvintele: „sfârşitul lumii va veni când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

Pesemne, mărturisirea bunătăţii lui Dumnezeu nu se opreşte la excomunicările reciproce între diferite ramuri ale creştinismului. Pe lângă păstrarea predaniilor ortodoxe mai sunt şi alte lucruri de făcut – între altele, conservarea memoriei comune a civilizaţiei europene, cultivarea limbilor noastre natale, umanizarea cartierelor, însănătoşirea climatului de convieţuire urbană, reconstrucţia edificiilor educative ale naţiunii, salubrizarea dezbaterilor publice, construcţia de drumuri şi poduri, curăţarea pădurilor, ş.a.m.d. Pentru ca aceste proiecte să ne reuşească măcar în parte alianţa punctuală cu reprezentanţii altor tradiţii sau culturi este inevitabilă. Descoperirea adevărului persoanei în taina comuniunii cu Dumnezeu şi aproapele nu aboleşte sarcina dezvoltării responsabilităţilor individuale într-o societate niciodată perfect omogenă.

Scopurile enunţate mai sus pot fi socotite secundare, dar au uneori valoare imperativă. Nu ne poate mira aşadarsimpatia creştinilor faţă de figuri culturale perfect onorabile, dar lipsite de elan fideist. De ce l-ar cita oare pr. Arsenia Papacioc pe un om de stat precum Clemenceau? Cum să nu vedem în prietenia monahului Nicolae Steinhardt de la Rohia cu agnosticul Virgil Ierunca (1920-2006) de la Paris o taină adâncă, motivată de reacţia împotriva sovietizării României? Câtă rea-credinţă ne trebuie pentru a trata amiciţia între părintele Dumitru Stăniloae şi anglicanul Donald Allchin drept „cârdăşie” sau făcătură? De ce oare l-a citit arhimandritul Sofronie Saharov cu maximă pe misticul spaniol Ioan al Crucii? De ce am nesocoti întâlnirile lui Andrei Pleşu cu reprezentanţii „Rugului Aprins” (de la părintele Benedict Ghiuş până la părintele Andrei Scrima) şi efectul lor asupra unei opere importante, tradusă şi aclamată în câteva limbi de circulaţie internaţională? Să fi fost admiraţia ieromonahului Sofian Boghiu pentru perfecţionismul tehnologic al medicinei germane o cochetărie cu „gnoza occidentală”?

Nostalgia bunicilor şi capcana trecutului

România îmbrobodită e cu siguranţă minunată, deşi n-o mai găseşti decât în poveştile părintelui Simeon Florea Marian (1847-1907).  Păşunismul poate fi o binecuvântate stare sufletească – indusă prin lectura poeţilor naţionali – dar niciodată o soluţie unilaterală pentru ameliorarea vieţii la ţară sau la oraş. Numai cine n-a cunoscut greutatea baloţilor de paie încărcaţi în arşiţa zilei sau ingrata muncă de văcar comunal; numai cine n-a învăţat niciodată cum se curăţă un grajd plin de balegă sau cât de greu se combate mafia rozătoarelor dintr-un pătul cu porumb; numai intelectualul care n-a prăşit pământul timp de douăsprezece ore pe zi, din zori şi până în amurg – numai acela va dispreţui avantajele modernizării, succesul tehnologic şi investiţia în cunoaştere. Da: este exemplar dacă iubeşti „baba ortodoxă” şi rânduielile sale sfinte, de la parastase, colivă, cozonaci şi colaci până la micile sale superstiţii nocturne (Simion Mehedinţi fiind de părere că „ţăranul român este superstiţios”). Dar de ce să ignori grijile nepoţilor acesteia – în primul rând nevoia lor de-a merge într-o şcoală cinstită, nelipsită de modele umane şi repere culturale capabile să-i facă să înţeleagă pe ce lume trăiesc.

Pentru aceasta, proiectele de editare a textelor patristice şi a clasicilor antici sau moderni trebuie să continue, acolo unde au început. Este o ruşine naţională faptul că „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” reprezintă o colecţie de carte stagnantă de peste douăzeci de ani, hrănită şi astăzi din râvna şi osteneala traducătorilor interbelici (pr. Dumitru Fecioru sau pr. Dumitru Stăniloae). Estimp, laicismul francez nu i-a împiedicat pe cercetătorii CNRS din Lyon sau Paris să depăşească recent pragul de peste 500 de cărţi „Sources Chrétiennes.” Este o mare neîmplinire faptul că mănăstirile ortodoxe ale României contemporane găzduiesc foarte puţine proiecte editoriale de calitate – fiind foarte departe de etosul imprimat de Sf. Paisie Velicikovsky (1722-1794) ucenicilor săi de la Neamţ. Se găseşte foarte greu un laic (şi cu mult mai greu un reprezentant al cinului monahal) capabil să tălmăcească din coptă, siriacă, gheez sau arabă comorile neştiute ale creştinismului oriental. Cei persuadaţi de propria lor mediocritate vor declara că avem deja o inflaţie de cărţi tipărite şi de cercetători instruiţi în tradiţiei Bisericii. Nepotul babei ortodoxe va descoperi în schimb faptul că procesul traducerii integrale a actelor sinoadelor ecumenice abia a început, sub grija diaconului Ioan I. Ică jr..

Ortodoxia de mâine va fi urbană şi universală sau nu va fi deloc. Nepotul babei noastre milenare va descoperi mai repede decât credem faptul că ortodocşii din Málaga, Aberdeen, San Antonio, Hong Kong sau Tokyo sunt uniţi nu atât prin cutume locale (căci e greu să găseşti colinde japoneze, colaci texani sau colive chinezeşti), ci printr-o înrădăcinare dogmatic-liturgică în solul Evangheliei lui Iisus Hristos. Contingenţele istorice se transformă – rămâne însă neschimbat miezul euharistic al doxologiei.

„Baba ortodoxă” vieţuieşte poate într-o „Românie eternă,” dar rudele sale de la oraş sunt nevoite să-şi caute de lucru într-o Europă multi-stratificată. În fiecare zi iese la iveală suferinţa lasată în urmă de masiva migraţie a forţei de noastre muncă. Dar mult mai insuportabilă a fost mizeria comunismului de dincoace de Zidul berlinez. Descoperim abia astăzi că libertatea este dar şi povară, laolaltă? Buni sau răi, genii sau pungaşi, cetăţenii României au plecat din proprie iniţiativă peste mări şi ţări. Demonizarea Uniunii Europene rămâne greu de reconciliat cu „românismul demofil”, dacă socotim că 90% din vulgus şi-a dorit integrarea la 1 ianuarie 2007.

E un semn de crasă incompetenţă sociologică faptul de-a menţine apologia ruralităţii băştinaşe (sprijinită prin Western Union de „slugile Occidentului”), trecând însă cu vederea sprijinul oferit de mai toată lumpen-ţărănimea românească regimului cvasi-feudal orchestrat de Ion Iliescu. Cum apoi să înfierezi botniţa integrării, uitând că mănăstirile ortodoxe ale Transilvaniei au accesat fondurile comunitare „Sapard”? Ce să mai însemne bovarizarea idilică cu gândul la „România profundă” când viaţa te obligă să-ţi educi copii în limba lui Thomas Jefferson? În sfârşit, când un istoric de profesie declară că „singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche”, de ce omite să spună că această oază de imaginară puritate include şi episoadele numerus clausus (decretul care interzicea studenţilor evrei să înveţe la Universitate) sau actele de morbidă violenţă inspirate de o prezumptivă „etică a onoarei” împotriva „trădătorilor neamului” (de la Mihai Stelescu până la Nicolae Iorga).

 Mizele viitorului

Paseismul ar fi scuzabil dacă ar extrage din trecut lecţiile pozitive ale istoriei. Care să fi fost oare semnificaţia luptei Părinţilor capadocieni pentru prezenţa creştinilor în şcolile publice din timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), dacă nu apărarea universalităţii revelaţiei prin chiar dialogul critic cu cei „din afară” (după modelul confruntării din Areopagul Atenei)? De ce n-am observa că voci luminate ale Ortodoxiei din timpurile moderne au activat în centre academice occidentale de prim ordin, fără să-şi împuţineze credinţa, inteligenţa ori sensibilitatea? Şi de ce oare ne-am teme mai mult de infatuarea cărturărească decât de colectivismul gândirii (a cărui metaforă este grămada de rugby)? Poate pentru că brânza bună în burduf de câine vede peste tot lupi ascunşi în haine de oaie…

În vreme ce filozofi de mare vogă precum Slavoj Žižek („stalinistul lacanian”) lansează cu pompă manifestul revoluţionarului Lev Trotsky (1879–1940), creştinii-ortodocşi îşi permit oare luxul de-a nesocoti eforturile făcute de Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile şi alţi tineri istorici în direcţia studierii metodice a comunismului românesc? Când departamentele de filozofie ale lumii se îmbată cu aromele neomarxismului, cum poate un june intelectual „de dreapta” să-l atace cu nesaţ pe Gabriel Liiceanu? De ce să-l ironizezi constant pe H.-R. Patapievici în timp ce Adrian Păunescu, treaz ori soporific, a condus ani la rândul Comisia de cultură a Senatului? Nu ţine oare de un minim discernământ să le ceri oamenilor ceea ce, prin opţiune şi vocaţie, îţi pot oferi (un „Raport Final”, o carte excelentă „despre minciună”, o colecţie intitulată „Procesul comunismului” sau un diagnostic perfect al postmodernităţii)? Dacă doar tristeţea depeizării şi bravada unei adolescenţe întârziate ar fi aici la mijloc, cultul dihotomiei ar fi oarecum pasabil. 

Plăcerea amalgamării

Pentru noii rinoceri ai ortodoxismului, distanţa faţă de neotomismul scolastic sau pledoaria în favoarea realismului apofatic al liturghiei Bisericii nu ajunge; e nevoie de caricaturizarea unei comunităţi religioase care numără peste un miliard de credincioşi şi seamănă cu orice, dar niciodată cu un monolit.

E uşor apoi să pictezi portretul unei Europe apostate, uitând discursul provocator de la Universitatea din Regensburg sau disputa între Bruxelles şi Vatican privitoare la mandatul lui Rocco Buttiglione (fost comisar pentru minorităţi – obligat să-şi dea demisia pentru că şi-a menţinut viziunea Bisericii Catolice cu privire la homosexualitate). Peisajul e mult mai uşor simplificat sugerându-se, eventual, faptul că bavarezul Joseph Ratzinger are un cititor ideal în portughezul Manuel Barroso (şi el, ca atâţia alţii, un fost leninist). Proiectele Uniunii Europeane merită oricând o lectură acidă, dar cum poţi oare neglija catastrofa socială din Rusia contemporană şi ţările satelit (e.g., Moldova sau Belarus)? Este neîndoios important să ai ordinea priorităţilor (şi să nu confunzi liturghia Bisericii cu o şedinţă bancară), dar mai trebuie oare să-ţi trimiţi congenerii într-un „purgatoriu UNICEF”, asta când Ortodoxia contemporană, sufocată în conflicte interne, a uitat soarta dramatică a continentului african (malarie, SIDA, genociduri repetate, asaltul islamului radical, tribalism magico-religios)?

În sfârşit, nu ţine oare de natura capitalului ca el să fie tranzacţionat dincolo de orice graniţe naţionale, culturale sau religioase? Nu vrea orice mic întreprinzător să se extindă şi să devină, dacă se poate, „un mare întreprinzător”? Contează prea puţin răspunzul spontan la această întrebare. Vom decreta că apariţia a două sucursale (la Fălticeni şi Parma) ale aceleiaşi făbricuţe de lapte indică oribilul „fenomen stângist” de mondializare! Evident, ca orice fenomen lipsit de amprentă angelică, globalizarea are simultan efecte pozitive (circulaţia bunurilor) şi negative (distrugerea tradiţiilor locale). Argumentele „pro” şi „contra” ar fi bine să le exprime specialiştii – opţiunile literaţilor fiind, până la urmă, chestiuni de gust, discernământ individual şi înclinaţie personală. Exigenţa unei inteligenţe analitice ne obligă însă la depăşirea limbajului propagandist şi a subiectivismului duplicitar (de ce nu mai doare globalizarea atunci când aceasta îi permite şi unui tradiţionalist să călătorească pretutindeni în lume?).

Atacul la persoană

Stilistica imprecaţiei poate fi îndreptată cu vârsta, însă gândirea tendenţioasă şi înlocuirea analizei prin sloganuri produc efecte pernicioase pe termen lung. Într-o dezbatere de idei este întotdeauna ieftin, dar pervers, să-i inventezi adversarului o biografie ficţională, culpe imaginare, silogisme inexistente, poziţionări meschine. Este o practică veche printre polemiştii amorali faptul de-a schimba definiţia realităţii sau cronologia faptelor pentru a le submina mai uşor autoritatea.

Paranoicul de gardă te acuză mereu că slujeşti o cabală. „Tu” nu este niciodată un „tu”, ci doar un „voi” difuz, plin de subtext şi alte conjuraţii reticulare. O minte bolnavă nu te crede niciodată pe cuvânt şi se întreabă obsesiv: „oare cine stă în spate?” Îndrăzneşti să-ţi rectifici câteva formule sau păreri exprimate de-a lungul câtorva decenii? Demonul contabil îţi va veni sigur de hac. Ai evoluat firesc, ca rezultat al experienţei de viaţă? Clientul gândirii conspiraţioniste te va acuza de meschinărie. Ai acumulat mai multă informaţie şi ţi-ai aprofundat lecturile de bază? Vei fi oricum acuzat de inconsistenţă. Renunţi la impresiile despre lume împărtăşite, emotiv, la cincisprezece ani (îndrăznind astfel să spui: „am abandonat cele ale copilului“, după I Corinteni 13, 11b)? Prostul va depista doar un joc oportunist de glezne, pentru galerie.

Scrii la gazetă şi comentezi cumva, pe fugă, accidentele istoriei recente? Poţi fi convins că respectiva declaraţie va fi tratată drept sentinţă doctorală. N-ai avut treabă şi ţi-ai dus studiile până la capăt, cu mici pusee de hărnicie şi exhaustivitate bibliografică? Ţi se va reproşa elitismul, scorţoşenia şi vanitatea. Ai comis greşeala unei apariţii televizate în compania „grupului de la Păltiniş”? Se cheamă că monopolizezi mass media împreună cu nesuferiţii „boieri ai minţii”… Militezi pentru absorbţia valorilor creştine în spaţiul public? Eşti vinovat pentru alianţa de tip „neoconservator” cu „sistemul” (establishment). Accepţi importanţa retragerii dincoace de cortina certurilor internautice? Greşeşti, fireşte, prin ipocrizie. Predici dreptatea într-o lume strâmbă? Pe răbojul păcatelor vei fi acuzat că „n-ai trăire”. Asumi riscul marginalităţii în raport cu vocile oficiale? Cineva îţi face socoteala mondenităţilor ascunse. Parcurgi cumva tensiunea paradoxului dogmatic şi riscul antinomiei teologice? Fanii propoziţiilor simple vor face plângere la peluza logicii binare.

Să mai observăm faptul că, atunci când îi este scârbă de cineva, polemistul maniacal va mima furia epileptică, demascându-şi la modul stalinist inamicul – chiar dacă acesta e cunoscut pentru orientările sale anticomuniste. Toate dosarele cu „abateri disciplinare” sunt scoase la purecat, impuritatea doctrinară e admonestată public pentru a-i descoperi respectivului nefericit chiar şi o genă de… „torţionar à la Ţurcanu”! A fost cumva criticul nostru un oaspete bine-primit într-o casă, la câţiva covrigi şi un pahar cu vin? Printr-un verb cu fineţuri de târnăcop, mitocanul va înjura şi masa şi gazda pe la spate. Nu întâmplător Evanghelia spune: „duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Atacul obsesiv la persoană revelează un rictus epigonic, un etos vampirizant şi o mentalitate parazitară. Vârf de atac într-o campanie fără miză, il furioso câştigă mai ales faima provinciei şi stima de sine. Va lovi mereu în alţii, înghiontind publicitar prieteni şi duşmani, alungând pacea din jur şi atrăgând neaşezarea. Strategia discursului duplicitar merge însă mai departe, incluzând nu doar oameni, ci şi idei, valori sau concepte.

Discursul parazitar

La stânga sau la dreapta, articlierul nevrozat admiră puţini oameni, scuipă fiere şi este ocupat cu delimitarea zilnică faţă de ceilalţi. Rareori are iniţiativa redactării unor studii neutre sau a unor eseuri de sine stătătoare, fără copite nepotcovite şi salturi nărăvaşe. Polemistul neadormit monitorizează exhaustiv bârfa, intriga sau şezătoarea virtuală. El ridică piatra, caută la faţa omului şi vede mai ales paiul din vecini (dar niciodată bârna propriului ochi). Ştiinţific vorbind, el produce cu greu altceva decât însăilări ocazionale – nicidecum articole validate pe piaţa occidentală, studii standard sau cărţi de circulaţie internaţională. Perfect parazitar, războinicul tastaturii zvâcneşte mereu din penumbră. Cultivând suspiciunea, el joacă la cacealma şi amestecă deliberat borcanele. Nu îl preocupă claritatea dezbaterii, nici aprofundarea termenilor discuţiei. Avansarea unor argumente limpezi, databile şi accesibile tuturor este, foarte probabil, un semn de decadenţă apuseană.

Strategia ipochimenului nostru este alta: să dobândească prin interjecţii, lăutărism şi gândire rapsodică măcar un gram suplimentar de notorietate. Unde anume? În singurul mediu care i-a rămas accesibil: blogosfera. Atunci când ziarele nu-l mai publică, când posturi didactice nu se prea mai găsesc iar bursele de umplutură au ajuns la sfârşit, polemistul insomniac confecţionează anateme electronice. După excluderea sa din cadrele culturale, universitare, civice sau politice ale dezbaterilor contemporane – şi aceasta mai ales din motive de incompetenţă profesională, sociopatie sau idiosincrasii personale – achimitul nostru devine dispecer al emailurilor zeflemea. Trânteşte alte „noi explicaţii”, se agită nocturn pentru alte lămuriri, presează obţinerea prin intermediari a unor noi ofensive.

Lansat prin gesturi iconoclaste, maestrul vituperaţiei pauşale nu se va opri la argumentul ad personam şi injuria ad baculum. El va identifica un duşman ipotetic cu definiţie pluri-echivocă şi trăsători perfect incompatibile: „sistemul” mediatico-politico-economic, ubicuu şi activ în persecuţii, omogen la prima vedere, deopotrivă capitalist-globalizant, dar şi marxist-ecologist, legat de spionajul catolicismului de tip carlist însă redevabil şi liberalismului ateu, aliat cu Islamul radical, dar şi promotor al educaţiei seculare (în genul politologiei sau al istoriei religiilor). Principiul identităţii şi regula non-contradicţiei pot fi abolite după bunul plac: duşmanul rămâne acelaşi (dreapta de stânga şi stânga de dreapta). Fiara este un Leviathan liber-schimbist, capabil să primească oricând un nou apelativ, mereu util în polemica dintre „noi” (cei câteva zeci sau sute de drepţi) şi „ceilalţi” (câteva mii, sute de mii, milioane şi, până la urmă, miliarde de rătăciţi).

 Mihail NEAMŢU

(versiune actualizată: 30.01.2009)