PEDEAPSA CU MOARTEA?

Există criminali care merită o pedeapsă inflexibilă.

Lansez aici doar o ipoteză, câteva exemple şi un set de întrebări. Mai întâi, societăţile care respectă memoria victimelor inocente spun adio pentru totdeauna tiranilor sângeroşi şi ucigaşilor în serie.

Moartea cuplului Ceauşescu, spânzurarea lui Saddam Hussein, execuţia lui „Râmaru” au reprezentat decizii legitime şi populare, chiar dacă metoda de aplicare a sentinţei a lăsat loc pentru interpretări. Fără împuşcarea cizmarului din Scorniceşti, de pildă, nu l-am fi descoperit astăzi pe bătrânul dictator într-o emisiune televizată alături de Adrian Păunescu sau chiar promovat pe listele de senatori ai Partidului „România Mare”? Aceasta nu scuză, desigur, caracterul ridicol al procesului sau barbaria unei lichidări în ziua de Crăciun.

Practicată secole la rândul în ţări predominant creştine şi prizată mai departe de legislaţia a numeroase state din America, instituţia pedepsei cu moartea semnalizează existenţa unei definiţii clare a inadmisibilului. Cel condamnat la moarte nu este privat de şansa pocăinţei religioase, ci doar împiedicat să fie graţiat în chip arbitrar şi, astfel, să revină în societate cu vechile sale tulburări mintale. Scâncetul milog al criminalului prefăcut dispare atunci când un regret profund se produce in articulo mortis.

Într-o ţară care cheltuie copios, dar fără succes, pentru prevenirea criminalităţii, reintroducerea pedepsei cu moartea ar putea confirma respectul nostru pentru adevăratele victime. Copiii abuzaţi de oameni defectaţi psihic, femeile – tinere sau bătrâne – siluite de violatori recidivişti, bărbaţii inocenţi supuşi unor torturi mortale prin atâtea încăierări barbare de cartier, toţi aceştia nu merită oare o răzbunare demnă de mitul lui Ţepeş ori Lăpuşneanu?

Atât percepţia subiectivă, cât şi cele mai reci statistici confirmă faptul că integritatea vieţii şi a proprietăţii cetăţenilor liberi sunt tot mai uşor ameninţate. Importul anarhiei, disoluţia autorităţii paternale specifice tradiţiilor rurale şi burgheze, dezmembrarea familiei tradiţionale şi toate celelalte forme de anomie postmodernă sunt contextul privilegiat pentru renaşterea violenţei. Un etos al severităţii juridice ar putea îmbunătăţii condiţiile de prosperitate pentru viitoarele generaţii.

Mihail NEAMŢU

4 Comments »

  1. Evitând căderea într-o cazuistică puerilă, cred că ne aflăm în faţa unei probleme complexe. Ea se înscrie în cadrul mai larg al uciderii: din culpă, involuntare, în autoapărare, cu premeditare etc. Morala creştină este categoric împotriva crimei. Iar asta se întemeiază pe valoarea unică a vieţii ca dar al lui Dumnezeu. Legitimare crimei în cazul cruciadelor a fost doar un sinistru abuz, care trăda mai mult interesele politice, decât litera Evangheliei şi eliberarea Locurilor Sfinte. Din această perspectivă războiul de cucerire nu este acceptat.
    Care e situaţia în cazul autoapărării. În cazul războiului de apărare e legitimată crima. Dar Sf. Vasile cel Mare spune că după încetarea războiului, cei care au ucis se canonesc. Indiferent de condiţii, crima rămâne crimă. Cam atât despre contextul extins.
    Mai aproape de subiect, Sf. Pavel spune romanilor: „Căci ea [stăpânirea] este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău teme-te, căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul” (Rom 13, 4). Din textul acesta putem spune că Apostolul legitimează pedeapsa cu moartea. Dar nu trebuie să uităm că Imperiul Roman practica aceste mijloace punitive, cu mult mai uşor de cât o fac unele state din ziua de astăzi. Ar fi cred prea mult să legitimăm cu acest text pedeapsa cu moartea în propriul nostru context.
    Totuşi cred că acest episod ne livrează o paradigmă de înţelegere a relaţiilor Biserică – Stat. Neîndoios, Biserica nu trebuie să ceară Statului introducerea unei asemenea măsuri. Însă odată existentă ea trebuie acceptată ca atare. Focalizarea asistenţei ecleziale se mută pe pregătirea duhovnicească în faţa morţii. Cred cu toate acestea, că pedeapsa cu moartea nu e de dorit. Personal, prefer condamnarea pe viaţă. Problema trebuie să sune astfel: ce facem noi creştinii până să se ajungă în această situaţie? Să nu uităm că Apostolul se adresa unei Biserici, care în acea perioadă era una a celor profund convertiţi. Nici nu se punea problema ca vreun creştin să săvârşească vreo crimă.
    Şi ca să răspund la întrebările de mai sus tot cu o întrebare: Cine răzbună moartea şi maltratările atâtor mucenici, nevinovaţi şi în definitiv moarte nevinovată a lui Iisus Hristos? Cred că o relectură a cărţii Apocalipsei ne-ar prinde bine. Iertate-mi fie divagaţiile şi redundanţele.

  2. Moartea lui Ceausescu a distrus totul. A permis liniei KGB sa preia puterea, sa acapareze totul sa-i distruga pe totl. Vai de capul lor… O crima justificata?????????
    Un presedinte care porneste razboi civil este pasibil cu pedeapsa cu moartea.
    O femeie ce avorteaza, ucigand cea mai nevinovata viata fara aparare, este pasibila de pedeapsa cu moartea.
    Un barbat ce pleaca de acasa si lasa in disperare o familie cu 5 copii dintre care 2 mor de mici muncind in infern este pasibil de pedeapsa cu moartea?
    Un turnator, fara a ucide, care da informatii reale sau mincinoase in urma carora o familie este distrusa, copii morti de foame femeia bolnava de tuberculoza este pasibil de pedeapsa cu moartea.
    Toti suntem criminali, pacatosi si ucigatori de frati. Si suntem condamnati la moarte. N-ati aflat?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.