Neutralitatea modernă

Să fim rezonabili: nici un argument aprioric sau raţionament inductiv nu trimite la concluzia că, prin sine, orientarea homosexuală ar fi incompatibilă cu cele mai înalte chemări ale inteligenţei, cu hărnicia sau devotamentul pentru cauzele nobile ale zilei de mâine. De la înţeleptul Socrate (471–399 î.e.n) până la conservatorul Allan Bloom (1930-1992), din timpul liricei Sappho (sec. VII î.e.n) spre mai relaxata zodie a lui Oscar Wilde (1854-1900) sau veacul nefericitului Arthur Rimbaud (1854-1891), prieteniile homosexuale n-au împiedicat excelenţa artistică ori superlativul gândirii. Este totuşi dificil, dacă nu cumva stupid să afirmi că fără bisexualitatea discretă a împăratului Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), Mediterana şi Orientul apropiat n-ar fi avut parte de cuceririle ştiinţifice ale elenismului. Homosexualitatea nici nu suprimă, dar nici nu oferă garanţia civilităţii ori a geniului poetic, filozofic sau militar. Modernitatea occidentală a avut deci temeiuri să suspende discriminarea juridică a cetăţenilor cu alte preferinţe sexuale decât cele ale majorităţii (prevăzută de faimosul articol 200 al Codului penal al României socialiste). Stigmatizarea unui homosexual qua homosexual nu poate găsi justificări din perspectiva unei etici care recunoaşte caracterul inalienabil al libertăţii de asociere. Aceasta nu înseamnă că dezacordul faţă de practica şi prozelitismul de tip homosexual nu poate fi exprimat articulat, inteligent şi tăios.

Febra postmodernităţii

Marcată de etosul revoluţionar şi de ideologia progresului, postmodernitatea contestă neutralitatea poziţiei modernilor. E prea puţin! Suntem chemaţi să recunoaştem contribuţia esenţială la diversitatea culturală a lumii pe care o aduc operele literare şi ştiinţele sociale conduse în cheie homoerotică. Potenţiale homofobii sunt denunţate pretutindeni în operele clasicilor. Dialogul fratern între Ghilgameş şi Enkidu, dragostea dintre Ahile şi Pericle, iubirea lui Iisus pentru apostolul Ioan – toate marile drame ale afecţiunii trebuiesc filtrate prin hermeneutica suspiciunii. Nici o religie cu rădăcini ancestrale – mai cu seamă religiile Cărţii – nu scapă deconstrucţiilor universitare. Vaste congregaţii academice participă la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon (428-347 î.e.n.), Cicero (102–43 î.e.n) ori Sf. Pavel (†67 e.n.) ies vinovaţi pentru introducerea noţiunii de „păcat împotriva naturii.” Homosexualitatea ajunge să fie descrisă nu doar ca înclinaţie liberă a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinări absconse. Biologia şi genetica conjură la producerea unui nou discurs în care minoritarii varsă lacrimi iar majorităţile întind batista.

Revoluţia permanentă

Lucrurile nu se opresc aici. De la judecăţi individuale se trece la raţionamente colectiviste. Imputînd heterosexualilor culpa nerecunoştinţei (un fapt simbolic pentru hegelienii de dreapta, dar pentru marxiştii de stânga o vină compensată numai prin lichidităţi financiare), activiştii curcubeului cer egalitate în termenii discriminării pozitive (modelul fiind affirmative action). Statul, cu alte cuvinte, trebuie să intervină mereu pentru a îndepărta pericolul imaginar al persecuţiei foştilor marginali. Baruri gay & lesbian primesc din partea primăriilor emancipate cât mai multe licenţe de funcţionare în centrele istorice, slujind astfel idealul multiculturalismului. Clipuri orgasmice şi filme LGBT sunt promovate din bugetul UE. Cuplurile homosexuale se cer îndrituite cu rolul de mamă sau tată prin adopţia liberă de copii. La capitolul miscellanea găsim cărţi pentru copii cu teme homosexuale, „un sărut public pentru diversitate,” construirea de puncte sanitare cu specific, locuri în cimitire homo, etc. Consumată odinioară într-un domeniu strict privat, homosexualitatea este acum exhibată cu ostentaţie sectară într-o sferă publică unde războaiele culturale nu pot fi arbitrate decât prin decizii de ordin juridic şi politic. De aici toată gălăgia veselă şi solară, după care îţi doreşti o lungă ploaie, lungă şi curăţitoare.

Politizarea intimităţii

În Omul recent (2001, ediţia a III-a, p. 366), Horia-Roman Patapievici a indicat deznodământul acestei încrâncenări: „rezultatul este nu doar că relaţia intimă cu sine a omului recent devine tot mai oficială, dar acesta pierde din ce în ce mai mult controlul asupra propriei interiorităţi.” Deşi lipsit de orice simpatii pentru estetica gay, remarc abandonul cadrului romantic dintr-o nuvelă precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann (1875-1955). O miză strict subiectivă – tema, eventual, a unei reverii literare – cedează acum locul aventurii politice. Sloganul gay pride evacuează orice posibil mister al intersubiectivităţii. Coregrafiate într-un stil kitsch, decadent şi adesea lubric, paradele estivale fac din „prietenia” homosexuală subiect de negociere electorală. ONG-uri vocale exercită un lobby intens pe lângă parlamentari şi judecători (mai ales în ţările de tradiţie anglo-saxonă) pentru a obţine privilegii prin apelul la un precedent oarecare. State de persuasiune liberală (e.g., New York) obţin în SUA drepturi suplimentare pentru homosexuali, acestea fiind apoi revendicate cu vehemenţă în state de tradiţii conservatoare (e.g., Texas). În Europa, olandezii dau tonul pentru ca strigătul „la arme” să fie auzit şi la gurile Dunării. În acest fel, Occidentul a ajuns să ataşeze cauza homosexualităţii unei bătălii ideologice cu accente aproape religioase.

Principiul tăgăduinţă

Am stabilit că nu trebuie să fii gay pentru a primi un certificat de creativitate, după cum nici heterosexualitatea în sine nu te face virtuos. Totuşi, din punct de vedere social homosexualii fac parte din comunitatea care, privilegiind prezentul, tăgăduieşte „principiul făgăduinţei.” Fără întâlnirea dintre bărbat şi femeie nu poţi vorbi despre dăinuirea peste timp a unor idealuri, slujite prin solidaritate de zeci de generaţii. Pentru homosexualii religioşi, figura patriarhului Avraam şi arborele lui Iesei sunt pedanterii narative perfect inutile. Prin recursul grăbit la eprubetă, ei neagă taina germinaţiei naturale şi principiul seminal al vieţii celebrat în memoria poporului Israel. Fără asistenţa in vitro, lesbienele nu pot trăi, prin chiar datele firii, emoţia unei sarcini ori suferinţa plină de bucurie a naşterii de prunci. Doar prin adopţie, homosexualul poate ajunge tată sau bunic, mamă ori mătuşă. Dacă această stilistică s-ar generaliza la scară universală, umanitatea ar cunoaşte implozia demografică înaintea crizei ecologice planetare. Pentru comunităţile care, având un ideal transcendent, vor să reziste prin reproducere trecerii timpului, prozelitismul homosexual este deci o invitaţie la suicid colectiv. În acest punct, exerciţiile de imaginaţie futurologică pot totuşi conta.

Răspunsul religios

În sfârşit, creştinismul tradiţional defineşte homosexualitatea drept sodomie şi socoate această practică un „păcat împotriva firii”. Acest „limbaj ofensator” nu poate fi pesemne acceptat de cei care refuză atât o teologie naturală („povestea” lui Adam şi Eva) cât şi ideea revelaţiei unui Dumnezeu personal în istoria umanităţii. Creştinismul pleacă de la acest postulat al universalităţii chemării omului spre lumină şi adevăr, fără să confunde păcatul (o moarte anticipată) cu păcătosul (care dă mai departe lupta). Părinţii Bisericii fac adesea distincţia între caracterul generic al naturii umane (logos physeos) chemată la comuniunea veşnică de iubire cu Dumnezeu, profilul particular al fiecărei persoane (hypostasis), liberă prin aceea că poartă în sine chipul divin; şi, în sfârşit, actele individuale (energeia) ale fiecărui om, care înclină spre virtute sau fărădelege în funcţie de ţeluri, educaţie şi aşezare lăuntrică. Este un mod sofisticat, poate, de a spune că omul nu trebuie redus niciodată la faptele sale. Pot exista judecători, profesori sau medici cu înclinaţii private lipsite de orice demnitate şi care refuză să promoveze orice agendă ideologică. Nici negarea, nici clamarea isterică a sexualităţii (care ne înrudeşte morfologic şi filogenetic cu animalele), ci doar transfigurarea acesteia ne face liberi.

Tot aici trebuie chestionat falsul principiu al sincerităţii, atât de frecvent abuzat în postmodernitate. Exprimat vulgar în termenii unei întrebări retorice – „dacă tot o faci, de ce să n-o faci în public?” – această propensiune către mizeriile mărturisirii îşi găseşte marsupiul în toate emisiunile de divertisment. A fi onest, chipurile, înseamnă „să dai totul pe faţă”, abandonând sentimentul culpei sau ruşinea privată. Este o psihologie defectă la mijloc, care transformă sufletulul într-un ceasornic. Or, sufletul nostru este mult mai vălurit, mai cuprinzător, mai plin de incertitudini. De aceea există poezie, literatură, artă, ca spaţiu al sublimării dorinţelor. Putem avea izbucniri de imaginaţie pornografică, dar asta nu înseamnă că mâzgălim zilnic pereţii în termeni orgiastici. E de preferat “ipocrizia ruşinii” decât activismul tâmp, bravada chioară.

De ce atâta austeritate când vine vorba de religie? De ce atâtea exigenţe? Pentru că, o spun cu toată convingerea, Evanghelia nutreşte pentru fiecare dintre noi visul purităţii, la fel de greu de obţinut în cazul celor înclinaţi către castitate, spre heterosexualitate ori pentru homosexualitate. Abordarea tradiţiei răsăritene este marcată de o preocupare terapeutică, iar nu de condamnarea juridică. Contează vindecarea iar nu ostracizarea. Pentru cei care refuză această logică a verticalităţii este greu de oferit un răspuns rapid la întrebarea „totuşi, de ce acest rigorism?” Rămâne la fel de dificil să înţelegi din perspectivă sceptic-atee construcţia relaţiei heterosexuale în orizontul iubirii monogame. Aici, autoritatea Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei patristice nu se negociază. Citite inteligent şi fără rea intenţie, izvoarele creştinismului apostolic ne arată faptul că Dumnezeu nu este homofob atacând sodomia, aşa cum nu este misogin condamnând prostituţia. Dumnezeul Bibliei rămâne doar gelos: nu numai pe portretul lui Dorian Gray, ci şi pe oricare zei străini capabili să ne ia în posesie.

Mihail NEAMŢU