EŞECUL INTERBELIC

Înainte de-a vorbi despre „boicotul” vreunui curent secular al culturii interbelice, trebuie observată orientarea eminent clericală a şcolilor de teologie din România modernă. Excesiv confesionalizate, aceste instituţii ale Bisericii pregăteau păstori pentru o societate profund rurală, mai curând surdă la procesul modernităţii. Pe de altă parte, laicii cu elanuri politice reformatoare se ţineau departe de sursele vii ale Ortodoxiei: biblioteca patristică, liturghia şi monahismul. 

Lăsând la o parte figura luminoasă a unui Ioan Gh. Savin (1885-1973) – autor al unui volumen intransigent despre Creştinism şi comunism (1938) – sau Mircea Vulcănescu (1904-1952), cei mai influenţi oameni de răspundere din perioada interbelică au dovedit o priză insuficientă la cvadratura teologico-politică a modernităţii. Idolatrizarea totalitară a noţiunii de stat-pedagog n-a primit meritata critică din partea teologilor, iar slăbiciunile democraţiei electorale n-au fost contemplate cu suficientă vigilenţă de către gînditorii liberali.  

Nici denunţul tiraniei, nici alternativa la masificare n-au fost asumate de gânditorii Ortodocşi la ceasul de cumpănă al unei naţiunii bântuită de demonii radicalismului politic. Ceea ce lipsea însă era familiaritatea dialogului elitei religioase cu textele clasice ale teologiei politice, de la Lactanţiu şi Eusebiu până la Hugo Grotius şi John Locke. Hrănit la şcoala dezbaterilor continentale pe marile subiecte ale acestei discipline, Mircea Vulcănescu a fost dintre puţinii care a propus dialogul între Logosul evangheliei şi filozofie, pe fondul unei solide educaţii juridice, politice şi economice (tot ceea ce lipseşte, îndeobşte, teologilor ortodocşi moderni). O dată în plus, carisma personală a blocat fluenţa instituţională a ideilor. Zidit pe şantierul seducţiei profesorului Nae Ionescu (1890-1940), proiectul lui Vulcănescu, nutrit din lecturi atente ale lui Jacques Maritain, n-a furnizat totuşi o alternativă reală şi completă la tezele mentorului. Nae Ionescu fusese, fără îndoială, apologetul virilităţii culturale interbelice, deşi mult mai puţin „un bărbat apostolic.” Arondat unei ideologii de tip neo-romantic – în această cheie aş citi legionarismul său – Nae Ionescu a ratat totuşi dialogul cu feţele atât de diversificate istoric ale creştinismului universal. Blocada naţional-ortodoxistă evacuase dialogul cu vocile „faustice” ale culturii apusene – deci implicit cu tot ceea ce putea să provoace stereotipiile unei regretabile autosuficienţe. Ezitările marelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) sunt notorii în acest sens. În sfârşit, pentru Nichifor Crainic (1889-1972) contactul cu filozofia ţinea mai ales de strategiile oportunismului cultural, negoţul cu ideile politice ale vremii fiind mai degrabă frugal, îndatorat unui păcătos mimetism ideologic. Slavofilismul sectar bloca accesul la sursele occidentale ale reflecţiei asupra raportului între teologie şi politică. Ortodoxia ajunsese o marotă, iar tradiţia nu mai dădea prezentului un necesar diagnostic profetic. 

Predania creştinismului răsăritean ruginea în România anului 1948 ca piesă de inventar sub supravegherea marilor atleţi ai interiorizării. Trăită rareori comunitar (precum în „timpul Rugului Aprins”) şi poate mult mai des asumată personal, replierea mistică reprezenta, fără îndoială, răspunsul eroic în faţa pestei comuniste. Totuşi, şovăielile individuale sunt şi ecoul unui eşec instituţional. În perioada interbelică Ortodoxia nu secretase anticorpi suficient de puternici la primul contact cu virusul letal al fascismului etnocratic. La o primă seducţie concertată, soluţia oferită fusese mai degrabă carentă. Absenţa unei culturi plurale din perspectiva filozofiei politice – şi, mai cu seamă, sărăcia contactelor cu gândirea anglo-saxonă – făcuse din teologii şi ierarhii pravoslavnici victime sigure ale „terorii istoriei.” Confruntată ulterior cu manifestările groteşti ale celeilalte extreme – am numit religia civilă a comunismului (descrisă de I.D. Sîrbu drept „un fel de Aleluia vecină cu iadul”) – Ortodoxia a capotat lamentabil. Într-o primă fază, „epoca de aur” a înregistrat tristul mariaj al „apostolatului social” cu propaganda marxistă. A urmat, apoi, protocronismul ataşat unei etno-teologiei triumfaliste şi meschine.  

Semnificativ rămîne însă faptul că interpretarea totalitarismelor din secolul XX în termeni de sacralizare parodică a liderului reprezintă mai degrabă o achiziţie a gânditorilor seculari, de la Hannah Arendt şi Eric Voegelin până la Ernst Nolte sau, mai recent, Michael Burleigh. Din păcate, nu teologii ortodocşi au fost cei care ne-au vorbit, în România cel puţin, despre transferul ilicit al atributelor divino-umane din sfera de excelenţă a Logosului necreat în mediul textual de subzistenţă al „marelui conducător.” Fenomenul „cultului personalităţii” din comunism n-a fost analizat din perspectiva similarităţilor sale cu lumea Antichităţii târzii – atât de complicată teologico-politic, în promisiunile sale de pace eternă. Simbolul de la Niceea indică o pistă hermeneutică certă: în locul participării chenotice la virtuţile Cuvântului întrupat, răstignit şi înviat (imitatio Christi), subiectul tiranic adoptă soluţia auto-divinizării prin crucificarea oricărei forme de alteritate, prin uciderea semenilor şi negarea Arhetipului umanităţii. Esenţa criminală a tiraniei poate fi dedusă aşadar printr-o simplă inventariere a transferurilor de atribute sacre asupra agenţilor politici. La aceasta s-ar putea adăuga analiza tuturor pervertirilor structurilor simbolice profunde, intim legate de coerenţa comportamentelor religioase tradiţionale. O analiză a sistemului represiv ar putea fi făcută – eventual – din perspectiva unei angelologii deraiate: ofiţerii şi informatorii Securităţii deveniseră „îngeri păzitori” ai neamului, programele de înfometare („raţiile”) nu reprezentau decât caricatura seculară a postului, sărbătorile naţionale erau liturghii inversate, etc. Ipostazele malefice ale mesianismelor moderne nu au capăt – morfologia lor înregistrînd atât puncte de ruptură, cât şi largi etaje de continuitate cu tradiţiile religioase genuine. 

Rămâne totuşi să aflăm de ce teologia ortodoxă n-a ştiut să ne spună unde anume seamănă sau unde se deosebesc comunismul şi fascismul? Capacitatea totalitarismelor de-a se grefa pe complexul ţesut al memoriei sacre a umanităţii este cu adevărat uimitoare – dar eşecul diagnosticării acestor mutaţii ontogenetice revine, în bună măsură, unei teologii analfabete din punct de vedere politic. 

Mihail NEAMŢU   

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s