A iubit curajul și a exaltat boieria. Întreaga sa viață a fost un omagiu adus aristocrației spiritului. Martor la toate ororile secolului XX, monahul de la Rohia și-a păstrat nealterată, decenii la rândul, prospețimea intelectuală și tinerețea sufletească. Îl recitesc în fiecare an și, de fiecare dată, îi descopăr relevanța senină sau dureroasa actualitate.
Reîntoarcerea la Nicolae Steinhardt mi se pare obligatorie într-un context politic marcat de-o dublă capcană: fie idolatrizăm Statul birocratic de la Bruxelles și deciziile manageriale luate de niște comisari niciodată aleși de un popor suveran, fie alunecăm într-o retorică pășunistă, prin care ne declarăm simultan excepționalismul daco-getic și imaculata obârșie romană. S-ar zice că lui Burebista i-a lipsit doar un Bucifal pentru a face din Dunărea albastră un Nil egiptean și din micuța noastră Sulina o ditamai Alexandria…
România are nevoie astăzi de repere autentice pentru un conservatorism luminat. Atributul cultural asumat odinioară de Titu Maiorescu sau P.P. Carp a fost confiscat de oligarhii tranziţiei — de către toți național-securiștii nepocăiți, posesorii banului nemuncit și ocrotitorii imposturii academice din ultimul sfert de veac.
La cealaltă extremă, vom descoperi protocronismul liric sau naționalismul tribal al celor care simt că românii aparțin unui Hinterland mitic: Alpha și Omega istoriei universale. E greu să-ți asumi firescul așezării între veac și veșnicie.
Nicăieri în opera lui Nicolae Steinhardt nu veți găsi patologiile modernității. El a trăit fertil tensiunea dureroasă și binecuvântată a intervalului — mișcarea de pendul între natură și har, între politică și teologie, între cetatea omului și cetatea lui Dumnezeu.
De-a lungul întregii sale cariere literare, autorul Jurnalului fericirii a apărat nu doar o pietate privată, ci o ordine legală și constituțională. În absența unor piloni juridici, civilizația occidentală nu le-ar fi redat niciodată ardelenilor libertatea, după cum românii exilați peste Ocean n-ar fi descoperit prosperitatea.
Viața părintelui Nicolae Steinhardt ne arată cum anume poate fi trăit autenticul conservatorism: nu prin etalarea unor convingeri abstracte, ci mai degrabă într-o viață trăită cu stil. Dezinvoltura e marca inconfundabilă a personalității lui Steinhardt. Discursul său asimilează lecțiile trecutului, nu fuge de prezent și e profetic, întrucât privește lucid spre viitor.
Întrebat la finele anilor 1980 cum vede începutul de mileniu III, Steinhardt s-a exprimat astfel:
„Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist. Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate. Un coșmar de pe acum în curs de înfăptuire.
Asta cât privește statele. Cât privește indivizii, ei se vor împărți în două clase: a purtătorilor de revolver și a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal) ceilalți vor deveni iobagi. Curajul și arma vor fi criteriile: resemnații, fricoșii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă.”
Ce este angelismul? Iluzia păstrării binelui în absența luptei. Cum se produce înrobirea? Prin confundarea toleranței cu indiferența.
Ceea vrea să conserve Nicolae Steinhardt este reflexul protejării propriei incinte, grija pentru patrimoniul moștenit, curățenia din bătătura casei, gardul drept la cimitirul strămoșilor, rama din poza familiei lărgite — pe scurt, demnitatea tradiției și ecoul posterității.
Pentru un teolog familiarizat cu literatura patristică și dreptul constituțional, libertatea apare drept vocație ultimă a omului.
A împiedica tirania politică rămâne un imperativ la fel de important ca afirmarea libertății spirituale a persoanei. De ce? Pentru că Dumnezeu însuși este liber de orice condiționare exterioară.
Nimic nu e necesar: nici creația universului, nici facerea lui Adam, nici alegerea lui Israel, nici întruparea lui Mesia. Totul este dar pur, nemeritat și neprevăzut. Iubirea nu-i pentru Dumnezeu o corvoadă, un „musai” împovărător. Libertatea e atributul suprem al existenței. De ce atunci, se întreabă Nicolae Steinhardt, nu vedem în libertatea politică (opusă tiraniei), în libertatea cuvântului (opusă bâtei) și în libertatea economică (opusă monopolului) cea mai mare binecuvântare a civilizației noastre?
Moise și-a dorit dezlegarea poporului evreu de lanțurile sclaviei egiptene, așa cum Pavel din Tarsus a conferit o dimensiune universală elecțiunii divine.
Părintele Steinhardt apără, deci, o civilizație construită pe relația de încredere între om și Dumnezeu — între Cuvântul revelat și poporul ales. Din această perspectivă teologico-politică, adevărul experienței umane nu se confundă cu sinceritatea.
Pentru a închega o comunitate trebuie să te adresezi inimii și minții. Descoperirea unei formule de echilibru spiritual cere timp. Dacă n-ar fi trecut prin cruzimea războaiele religioase derulate între epoca Reformei și Iluminism, este puțin probabil ca Europa să fi descoperit principiul neutralității metafizice a Statului liberal în raport cu cetățeanul modern. Geniul părinților fondatori ai Constituției americane s-ar fi exprimat cu întârziere, după anul 1787, iar lumea occidentală ar fi sărăcit sub raport material și intelectual.
Părintele Nicolae Steinhardt a pledat, așadar, nu doar pentru virtuțile morale ale Ortodoxiei, ci și pentru susținerea politică a ideii de guvern reprezentativ, ferit de abuzuri în virtutea separației puterilor în Stat. A făcut-o știind că Iisus a fost primul care a despărțit Împărăția Cezarului de Împărăția Cerurilor. A susținut, deci, principiul separației între public și privat, știind că revelația iudeo-creștină nu se exprimă teocratic, dar și că Statul laic există pentru a proteja opțiunea personală a fiecărui individ.
Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. A respins aberaţia uniformizărilor colectiviste, dar și excesele individualismului. S-a ferit de ispita oportunismului clientelar — irezistibilă pentru alți scriitori ai epocii ceaușiste.
Creștinismul părintelui Steinhardt a îmbrățișat cu patos și fervoare particularitățile Ortodoxiei răsăritene, dar n-a întrerupt dialogul cu marea cultură occidentală. Ființă liturgică și fire colocvială, Nicolae de la Rohia a fost un ziditor de punți între lumi care nu-și vorbesc.
Patriotismul lui Steinhardt face loc snoavelor lui Mitică, dar și strigătului tragic, eminescian. Demofil, el s-a ferit de populism. Citindu-i însemnările despre Chesterton, vom descoperi auto-ironia, umorul terapeutic şi farmecul bunei dispoziţii.
În fața altarului, el și-a vindecat rănile sufletești și ignoranţa metafizică. În labirintul bibliotecii, el și-a ascuțit precizia judecății. Ce-a rezultat? O operă născută din jertfă și gratuitate. Un om chemat la măreția unui destin.