Un Churchill al literelor românești: Nicolae Steinhardt

A iubit curajul și a exaltat boieria. Întreaga sa viață a fost un omagiu adus aristocrației spiritului. Martor la toate ororile secolului XX, monahul de la Rohia și-a păstrat nealterată, decenii la rândul, prospețimea intelectuală și tinerețea sufletească. Îl recitesc în fiecare an și, de fiecare dată, îi descopăr relevanța senină sau dureroasa actualitate. 

Reîntoarcerea la Nicolae Steinhardt mi se pare obligatorie într-un context politic marcat de-o dublă capcană: fie idolatrizăm Statul birocratic de la Bruxelles și deciziile manageriale luate de niște comisari niciodată aleși de un popor suveran, fie alunecăm într-o retorică pășunistă, prin care ne declarăm simultan excepționalismul daco-getic și imaculata obârșie romană. S-ar zice că lui Burebista i-a lipsit doar un Bucifal pentru a face din Dunărea albastră un Nil egiptean și din micuța noastră Sulina o ditamai Alexandria…

România are nevoie astăzi de repere autentice pentru un conservatorism luminat. Atributul cultural asumat odinioară de Titu Maiorescu sau P.P. Carp a fost confiscat de oligarhii tranziţiei — de către toți național-securiștii nepocăiți, posesorii banului nemuncit și ocrotitorii imposturii academice din ultimul sfert de veac. La cealaltă extremă, vom descoperi protocronismul liric, naționalismul pășunist și anti-semitismul rezidual al celor care cred, pur și simplu, că românii aparțin unui Hinterland mitic și reprezintă Alpha și Omega istoriei universale. Ambele forme de impostură nu-și asumă firescul așezării omului între istorie și veșnicie. 

Nicăieri în opera lui Nicolae Steinhardt nu veți găsi aceste patologii. El a trăit fertil tensiunea dureroasă și binecuvântată a intervalului — mișcarea de pendul între natură și har, între vizibil și invizibil, între politic și teologic, între cetatea omului și cetatea lui Dumnezeu.  

 De-a lungul întregii sale cariere literare, autorul Jurnalului fericirii a apărat nu doar o pietate privată, ci o ordine legală și constituțională. În absența unor piloni juridici, civilizația occidentală nu le-ar fi redat niciodată ardelenilor libertatea, după cum românii exilați peste Ocean n-ar fi descoperit prosperitatea.

Viața părintelui Nicolae Steinhardt ne arată cum anume poate fi trăit autenticul conservatorism: nu ca un set de convingeri abstracte, nici ca ideologie reactivă la excesele modernității, ci mai degrabă ca stil de viață așezat în normalitate. Naturalețea și dezinvoltura sunt marca inconfundabilă a personalității lui Steinhardt. Discursul său e robust prin asimilarea lecțiilor trecutului, inteligent prin adecvarea la prezent și profetic datorită raportării lucide la viitor. 

Întrebat spre finele anilor 1980 cum vede orizontul începutului de mileniu III, Steinhardt s-a exprimat astfel:

„Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist. Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate. Un coșmar de pe acum în curs de înfăptuire. 

Asta cât privește statele. Cât privește indivizii, ei se vor împărți în două clase: a purtătorilor de revolver și a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal) ceilalți vor deveni iobagi. Curajul și arma vor fi criteriile: resemnații, fricoșii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă.”[1]

Ce este angelismul? Iluzia păstrării binelui în absența luptei. Cum se produce înrobirea? Prin confundarea toleranței cu indiferența. 

Ceea vrea să conserve Nicolae Steinhardt este reflexul protejării propriei incinte, grija pentru patrimoniul moștenit, curățenia din bătătura casei, gardul drept la cimitirul strămoșilor, rama din poza familiei lărgite — pe scurt, demnitatea tradiției și ecoul posterității.

Pentru un teolog familiarizat cu literatura patristică și dreptul constituțional, libertatea apare drept vocație ultimă a omului. 

A împiedica tirania politică rămâne un imperativ la fel de important ca afirmarea libertății spirituale a persoanei. De ce? Pentru că Dumnezeu însuși este liber de orice condiționare exterioară. 

Nimic nu e necesar: nici creația universului, nici facerea lui Adam, nici alegerea lui Israel, nici întruparea lui Mesia. Totul este dar pur, nemeritat și neprevăzut. Iubirea nu-i pentru Dumnezeu o corvoadă, un „musai” împovărător. Libertatea e atributul suprem al existenței. De ce atunci, se întreabă Nicolae Steinhardt, nu vedem în libertatea politică (opusă tiraniei), în libertatea cuvântului (opusă bâtei) și în libertatea economică (opusă monopolului) cea mai mare binecuvântare a civilizației noastre? 

Moise și-a dorit dezlegarea poporului evreu de lanțurile sclaviei egiptene, așa cum Pavel din Tarsus a conferit o dimensiune universală elecțiunii divine. 

Părintele Steinhardt apără, deci, o civilizație construită pe relația de încredere între om și Dumnezeu — între Cuvântul revelat și poporul ales. Din această perspectivă teologico-politică, adevărul experienței umane nu se confundă cu sinceritatea. Pentru a închega o comunitate trebuie să te adresezi inimii și minții. Descoperirea unei formule de echilibru spiritual cere timp. Dacă n-ar fi trecut prin cruzimea războaiele religioase derulate între epoca Reformei și Iluminism, este puțin probabil ca Europa să fi descoperit principiul neutralității metafizice a Statului liberal în raport cu cetățeanul modern. Geniul părinților fondatori ai Constituției americane s-ar fi exprimat cu întârziere, după anul 1787, iar lumea occidentală ar fi sărăcit sub raport material și intelectual.

Părintele Nicolae Steinhardt a pledat, așadar, nu doar pentru virtuțile morale ale Ortodoxiei, ci și pentru susținerea politică a ideii de guvern reprezentativ, ferit de abuzuri în virtutea separației puterilor în Stat. A făcut-o știind că Iisus a fost primul care a despărțit Împărăția Cezarului de Împărăția Cerurilor. A susținut, deci, principiul separației între public și privat, știind că revelația iudeo-creștină nu se exprimă teocratic, dar și că Statul laic există pentru a proteja opțiunea personală a fiecărui individ. 

Retorica vie a textelor sale n-a ocolit intransigenţa unor verdicte aspre la adresa tuturor relativiștilor care au negat superioritatea și prestigiul acestei civilizații politice. Pentru Steinhardt, revendicarea drepturilor individuale nu cauționează favoritismul, obrăznicia sau tupeul, după cum prudența — o calitate morală atât de dragă unui Russell Kirk — nu înseamnă niciodată șovăială. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă. 

Idealul conservatorului occidental este civilitatea. 

Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii pe teritoriul raționalității. Acolo unde revoluționarii Stângii denunță și calomniază, conservatorii recuperează orice insulă de lumină și generozitate din cultura aproapelui său. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură. 

Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte atent mersul istoriei, conservatorul nu decriptează, prematur, comploturi universale. Acolo unde marxiştii practică deconstrucția și hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt se lansează, gratuit, într-un exerciţiu de admiraţie. A respins aberaţia uniformizărilor colectiviste, dar și excesele individualismului. În sfârșit, el s-a ferit de ispita oportunismului clientelar — o tentație irezistibilă pentru alți scriitori ai epocii. Cărțile părintelui Nicolae au apărut într-o cadenţă intimă cu ritmul nevăzut al desăvârşirii sale interioare. Cel mai important volum al operei sale a așteptat moartea autorului și căderea comunismului pentru a vedea lumina tiparului.

Creștinismul părintelui Steinhardt a îmbrățișat cu patos și fervoare toate particularitățile Ortodoxiei răsăritene, dar n-a întrerupt dialogul cu arhipelagul vast al unei culturi logocentrice, situată la intersecția dintre bine, adevăr și frumos. Ființă liturgică și fire colocvială, Nicolae de la Rohia a fost un pontifex maximus al culturii românești — acel ziditor de punți între lumi necunoscute. Patriotismul lui Steinhardt face loc pentru Mitică și alte personaje din lumea lui Caragiale, dar și pentru viziunea tragică și voievodală a lui Eminescu. Demofil, el s-a ferit de populism. Citindu-i însemnările inspirate de Chesterton, vom descoperi auto-ironia, dimensiunea terapeutică a umorului şi farmecul stoic al bunei dispoziţii.  

Dacă Ioan Alexandru a pornit pe drumul către Nicula, Steinhardt a ales pridvorul unei bisericuțe maramureșene. În fața altarului, el și-a vindecat rănile sufletești și ignoranţa metafizică. În labirintul bibliotecii, el și-a ascuțit precizia judecății. Ce-a rezultat? O operă născută din jertfă și gratuitate. Un om chemat la măreția unui destin.

 

[1] Nicolae Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, Ed. Polirom, 2015 (întrebarea §191). Cititorul român va descoperi multe nuanțe ale gândirii lui Nicolae Steinhardt într-o monografie grijuliu redactată de profesorul George Ardelanu. Îndatorat cercetării de arhivă, autorul cărții relevă unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri europene șlefuită de idealul Libertății.

30 de comentarii »

  1. Aceasta nu e o recenzie – decat daca cititorii dvs. sunt elevi de clasa a 4-a, care sunt obligati sa colectioneaze expresii frumoase.

    In cartea lui Ardeleanu apar indicii destul de clare ca un crestinism asumat conservator e un crestinism destul de drastic limitat. Steinhardt spune in jurnalul sau ca sentimentul de dezgust e un sentiment crestin – nu e crestin, e uman, pentru ca crestinismul e cruce, o „exigenta”, si nu imaginea in oglinda a junilor ortodocsi fiindca conservatori cu papion!

    Partidul Conservator Roman a murit demult, cand a incetat sa mai fie o structura politica; cel de azi e un limb infernal. Faptul ca va incapatanati cu ceea ce azi e doar machin, cu conservatorismul, tine probabil de auto-erotism.

    Apreciază

  2. # heraaskuortodox

    În opinia mea, dvs. echivalaţi, inelegant, conservatorismul cu paralizia şi cu amorul pentru bibelouri prăfuite. Contaminarea cu duh sacru nu e nici prefacere serafizantă, nici desfigurare alăptată de sfârcuri eterice. Aş spune că îndumnezeirea de care vorbiţi e o înnoitoare repatriere, adică o recuplare – îmbibată de prospeţimea paradigmei hristice – la originaritate. Conservatorismul nu e apetenţa pentru vechi pur şi simplu, nu e un exotic delir retrospectiv, ci înseamnă mai degrabă cultivarea unui set de virtuţi active în trecut, însă imune la vetusteţe. Discernământul, afabilitatea, eroismul, admiraţia, galanteria, credinţa, loialitatea, emulaţia sau filantropia sunt doar câteva ingrediente specifice reţetei conservatoare, parfumuri în care umanitatea îşi fezandează propria libertate. A spune că aceste valori instituie senescenţa e o dovadă de răsfăţ iconoclast sau de zăpăcit escapism sideral. Un creştin e fie conservator, fie nu a înţeles nimic din DINAMICA PĂSTRĂTOARE a mântuirii.

    # andaudenhadnochance

    Verva dvs. şfichiuitor apodictică nutreşte, parcă, infatuarea unui diriginte lacom, prăbuşit lubirc în iluzia propriei competenţe. Către amvonul dvs. de parimii, idiosincrazii şi forfecări definitive, cutez a întreba: nu există oare şi o înaltă exigenţă a dezgustului? Şi nu e oare dezgustul faţă de turpitudine, de viol, de holocaust, de fapta lui Cain un legitim simţământ creştin? Iar mila pentru semenul alunecat în ticăloşie şi iertarea acestuia ceva diferit de repulsia faţă de oribilul derapaj al păcătosului?

    Apreciază

  3. Chiar daca nu vad rostul aprecierilor laudative ce nu contin vreo samanta de dialog, poate cu exceptia incurajarii pe care ar putea-o transmite celui vizat si de care cine stie daca acela nu s-ar putea folosi, voi lasa si eu o insemnare cu privire la recenziile semnate Mihail Neamtu, pe care le apreciez mult. Autorul lor reuseste sa redea nealterata savoarea randurilor recenzate, chiar daca uneori cuvintele au un gust specific, un „iz” de plastic, pe care insa nu l-am regasit in textul de fata. Meritul este probabil si al autorului recenzat (N. Steinhardt si nu George Ardeleanu). Si tot acestui autor ar trebui sa i se aduca si reprosul ca incita la excesul de “expresii frumoase”. Pentru ca acest lucru ne este oferit de Nicolae Steinhardt: o lectie practica de cautare a frumusetii. Iar cand o cautam in spatiul cetatii, o gasim materializata in primul rand de conservatorism.

    Apreciază

  4. Pt „quaecumque”.
    Conservator inseamna conservator. Iar crestin inseamna a fi hristos, fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este conservator,orice inseamna asta, deci un crestin nu e conservator. Un crestin este chip si asemnare dupa Dumnezeu, !DOAR ATAT! este un crestin. Inainte de a exista conservatorism (politic, cultural, etc) un crestin era incomplet? Sfantul Pavel era conservator? Nu prea imi vine sa cred.
    Dar ce stiu eu? Poate gresesc.

    Apreciază

  5. Domnule Neamţu, domnule quaecumque,

    În opinia mea, dvs. recenzaţi, cu aplecare elastic-expresivă şi dintr-un facil unghi mundan-literar, nu doar un op despre un creştin ortodox, ci chiar trăirea creştinească însăşi. Din nefericire, nu vă puteţi despărţi de „omul este stilul” şi „idealul civilităţii” (ambele idei străine oricărui creştin autentic şi, cu certitudine, lui Steinhardt însuşi), astfel că, din acest motiv, toată „lucrarea” dv. se fixează într-o agora urbană, unde trecătorii sunt pasionaţi nu atât de evenimentele zilei, cât de adjectivele care le sunt atribuite de purtătorii de voce sau de penel. Dacă exegetul de care pomeniţi a identificat (după relevare, evident), „unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri conservatoare”, totuşi, această „descoperire” ne adânceşte şi mai mult mirarea, care e iscată de bizara dualitate gândire-simţire (re)conciliată în extrema „conservatoare”. Ţinem să ne exprimăm aici dezacordul faţă de posibilitatea ca „discernământul, galanteria şi loialitatea” să fie considerate componente doar în „reţeta conservatoare”, de vreme ce liberalismul, ca promotor declarat al progresului social, le-ar cuprinde chiar în mai mare măsură. Sigur că liberalul se află mai curând în proximitatea populismului, dar conservatorul nu devine, prin opoziţie, nici creştin, nici demofob. Creştinul, aşa cum subliniau şi alţi trecători, exclude din aparatul său critic aceste concepte pernicioase (liberal & conservator), pentru simplul motiv că ele nu trec de exigenţa purităţii impuse de învăţătura hristică. Pe acest temei, putem spune că ne este străină şi antipatică ideea că examinarea fiinţială a creştinilor de oriunde s-ar putea face în cheia dv. de final („acest mare om a trăit fertil şi benefic…”) şi socotim că între percepţia dv. şi obiectul analizei se află un exces de „interval”, lucru care poate fi considerat chiar „benefic”, în special pentru suflarea creştină.

    Apreciază

  6. Multumesc pentru toate comentariile de mai sus. Veti admite ca un semnal de presa – prilejuit de aparitia excelentului volum semnat de George Ardeleanu – nu are ambitia de-a epuiza problematica teologica a conditiei crestinului in cetate. Pledoaria lui G. Ardeleanu, in orice caz, favorizeaza incadrarea lui Nicolae Steinhardt in curentul de gindire conservator, ceea ce – repet – nu anuleaza celelalte posibilitati de interpretare.

    Am tinut sa subliniez calitatile de boier si cavaler ale parintelui Steinhardt intrucit Romania este sufocata astazi de mitocania si violenta retorica a unor asa-zisi ortodocsi, cei care dispretuiesc porunca la iubirea de vrajmasi si fac o virtute din jignirea aproapelui cu orice ocazie si in orice imprejurare. Inaintea praznicului Cincizecimii, ar fi frumos deci sa ne reamintim Crezul acestui adevarat Leu al Ardealului care a fost smeritul, inteligentul, vesnic-suprinzatorul Parinte Nicolae:

    „Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

    Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.”

    Apreciază

  7. Pt Antiteze:
    Tinand cond de clara expunere pe care o faceti in comentariul de sus a ideii initial prezentate oare nu este cazul sa scapam de formulari istorico-evanescente, gen „conservatorism, liberalism, democratism, conservatorism-liberal, etc”, care poarta in ele tensiuni de care nu ne facem vinovati (insa multi „intelepti ai veacului” sunt vinovati si se poarta ca si cum ar fi primii oameni)? Pierzand timpul cu deminarea acestor tensiuni purtatoare de scrasnete mandibulare oare noi nu pierdem timp pretios ( sa urmarim, doar, conflictele aparute recente)?
    Admirabilul Steinhardt, crestinul Steinhardt, stalp al oricarui nivel spiritual admirat (in Adevar) poate fi un facator de istorie bisericeasca (in sensul Batranului imbunatatit).
    Inca odata, eu cred ca, este momentul sa parasim templele formale si sa ne inchinam in Duh si Adevar. Aceste temple sunt deja murdare si nu cred ca noi avem timp sa le curatim pentru a le deschide portile. Purtam, prin aderenta, o vina care chiar ca nu este a noastra. Dar staruind, o vom face a noastra.
    Stima.

    Apreciază

  8. Domnule Neamţu,

    Este (aparent) surprinzătoare afirmaţia dv. din comentariu, după care România ar fi astăzi „sufocată de mitocănia şi violenţa retorică a unor aşa-zişi ortodocşi…” Ne-aţi putea indica doar câteva exemple de actori ai acestei violenţe şi de spaţii vidate de sufocare? La fel de (aparent) surprinzătoare este şi trimiterea dv. la „iubirea de vrăjmaşi”, care, să nu uităm, nu poate fi proiectată asupra vrăjmaşului „in integrum”, atunci când vrăjmaşul nu este doar şi numai în genere purtător de păcat, dar şi înflăcărat iubitor al lui. Se cere, deci, o prealabilă disecare a vrăjmaşului, mai ales pentru a vedea dacă el nu e cumva un înverşunat hulitor de Dumnezeu. Iar dacă e, vom spune dimpreună cu Psalmistul: ” Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?” (Psalmi 139,21) După această datorie obligatorie, creştinul poate respecta porunca Mântuitorului (cu rădăcini şi în VT) de a iubi (respecta, ajuta) vrăjmaşul, ca purtător de suflare divină, apt şi el de ascensiune prin credinţă. Prin urmare, creştinii nu trebuie să se lase înşelaţi de abordările şi interpretările ultratolerante, strigate astăzi în lume de cei pentru care cuvintele Domnului nu sunt sfinte şi imuabile, în formă şi semnificaţie. Aşa crezând, nu li se poate cere creştinilor să asiste cu profundă apatie sau cu nelimitată îngăduinţă la marşul homosexualilor ori să voteze legalizarea bordelurilor, ca act de modernizare europeană.

    În privinţa crezului Monahului de la Rohia, apreciem convingerile sale, însă pot fi depistate, ca la orice muritor, şi cuvinte îndepărtate de Cuvântul Mântuitorului, de dogmă sau de învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Cum ar fi, în citatul inclus, ideea că „Duhului Sfânt i-ar fi lehamite de ţapi, viţei…”. Să ne fie cu iertare, Duhul Sfânt nu suportă o astfel de comparaţie şi e mai mult decât riscant şi ofensator să-I atribui sentimente omeneşti de pur stil literar. Veţi observa că relaxarea discernământului, în această privinţă, nu este nici semn de pietate, nici de sfinţenie absolută. În încheiere, trebuie spus, domnule Neamţu, că, pentru creştinii autentici, diferenţa dintre cuvintele Domnului şi cuvintele expresive ale unor muritori este la fel de clară ca diferenţa dintre albastrul Cerului şi albastrul de Voroneţ.

    Apreciază

  9. # heraaskuortodox

    Nu înţeleg de ce vă ustură, clinic, asocierea creştinism-conservatorism. N-am cum să nu vă suspectez de păguboase afinităţi pentru una sau alta din variantele „creştinismului” de ionosferă, emancipat de bruiajele civile şi dezinfectat de rumoarea ambianţei terestre. Din felul în care definiţi, decretaţi şi duelaţi nu pot adulmeca decât fantasma utopic helioree a ortodoxismelor straşnic ipohondre. E ca şi cum aţi visa la o mântuire căutată dintr-o alpestră etuvă, ferită de dramatismul, capcanele şi vremelnicia cetăţilor istorice. Chiar credeţi că un creştin se rotunjeşte apolitic, în răspăr cu predania, eticheta şi virtuţile specifice comunităţii în care trăieşte? De ce n-aţi putea identifica în conservatorism ceva mai mult decât o vană miză socială ori un ghem de tensiuni opus exigenţei îndumnezeirii? Să fie conservatorismul, oare, un irelevant şotron politic, jucat de domni zaharisiţi şi tombatere? Eu văd în postura conservatoare mai degrabă un nobil angajament existenţial, în care libertatea personală e fertil călăuzită de autoritatea tradiţiei, adică de mesajul Zeului şi de capitalul de excelenţă al umanităţii locale. Faptul că Zeul însuşi nu dizolvă, de la o zi la alta, legile Creaţiei e un indiciu de opţiune conservatoare…

    # Punctul Ortodox

    Observ că vă indispune acut pavoazul, voluta, scrupulul de cofetărie când acestea se pun în slujba descrierii „trăirii creştineşti.” Osândiţi, cazon, rătăceala ornamentistă, păcatul literaturizării gongorice, considerând că elocvenţa e un stupefiant cu destinaţie citadină, însă departe de adresantul creştin „autentic.” E uluitor să aud o asemenea bizarerie de la cineva care susţine că se mişcă într-o religie a Cuvântului. Nu pledez, fireşte, pentru deboşă retorică şi nici pentru sterpe calofilii de paradă. Însă nici rutina frigidă a comentariului popesc nu cred că e tocmai paradigma salutară în discursul teologic. E nevoie, deopotrivă, de frişcă şi de rigoare, de limpiditate şi de dichis. Atâta timp cât urmăreşte triumful unui adevăr (şi nu succesul vanitos al retorului), isprava stilistică e exterioară oricărei culpe.

    Cât despre afirmaţia că Duhul s-ar simţi vexat de ingenioasa formulare steinhardtiană, aceasta mi se pare de-a dreptul deşucheată, ţinând parcă de simptomatologia unui inflexibil despotism hermeneutic. Iar penultima dvs. frază [“Veţi observa că relaxarea…”], nu trădează ea, oare, pretenţia autorului acesteia de a se recomanda drept infailibil radar al sfinţeniei şi cucerniciei valide?

    Apreciază

  10. Punctul Ortodox

    Lectia de cateheza este bine primita. Am observat, am luat aminte, am acceptat intru totul.

    Totusi, despre riscul lecturii literale a Psalmilor au vorbit, primii, Sfintii Parinti (dovada esecul mesianismului politic in traditia iudaica, revolta lui Bar-Kochba in 132–136 AD, etc.). In rest, va propun sa nu amestecam borcanele. A face elogiul unui stil nu inseamna sa propui neaparat un model universal. Nu toti sunt pentru toate si nu toate pentru toti. Fiecare dintre noi este liber sa mearga pe drumul propriu: unul va citi Sf. Siluan Atonitul, altul se va hrani din scrierile Parintilor pustiei, unii se vor indeletnici zilnic cu lectura canoanelor, altii citesc cartea Proverbelor, unii descifreaza Pavel Florensky sau Andrei Scrima, altii se bucura de convorbirile cu pr Teofil Paraianu. Fiecare la masura sa duhovniceasca si in locul chemarilor sale.

    Desigur: hula necredinciosilor, pacatul aproapelui dar mai ales apostazia inimilor noastre trebuie sa fie, in ordine inversa, obiectul trezviei. E multa sminteala si nebunie in aceasta lume si am cautat sa semnalam citeva din aceste patologii curente(caci nu am facut o profesie din contabilitatea relelor aduse de altii).

    Fara sa uitam vigilenta unui parinte ca Nicolae Steinhardt, am semnalat criza familiei in Europa, problemele demografice acute ale Occidentului, nihilismul apusean, pacatele capitalismului fara virtute, am contestat vocalizele prozelitismului homosexual, legalizarea incestului, cresterea rolului statului in reglementarea sferei private, diminuarea libertatilor cetatenesti (in controversa despre simbolurile religioase/icoanele in scoli) etc.

    Heraskuortodox
    Totusi, n-ar strica ca si ortodocsii sa se intrebe, din cind in cind, care le sunt restantele fata de Evanghelia Domnului si in ce chip au ajuns unii reprezentanti ai Bisericii noastre sa zadarniceasca credinta celor aflati in pridvor. Poate n-ar strica ortodocsilor sa-si gradinareasca ograda in pace, vreme de citeva decenii, lasind ca parfumul florilor ascunse sa imbete cu discretia harului trecatorii aflati pe cale? Poate mai mult curaj, onestitate si filoxenie ne va face demni de marturia sfintilor si mai credibili pentru tinerii cautatori, ca cei carora se adresa Sf Vasile cel Mare?

    Pe final, doua citate.

    Pr. Benedict Ghius: „nu exista persecutie mai aspra impotriva Bisericii decit nevrednicia slujitorilor sai.” (sec XX)

    Avva Nil Ascetul (sec V) “Mândrindu-ne cu multã nerusinare fatã de cei simpli, iar uneori si fatã de cei ce ne întrec, socotim viata virtuoasã ca pe o îndreptãtire la asuprire, dar nu ca pe o pricinã de smerenie si de îngãduintã. De aceea suntem socotiti, chiar de cei ce trebuie sã ne cinsteascã, ca o turmã usuraticã.”

    quaecumque
    q.e.d.

    Apreciază

  11. quaecumque
    Liturghia se tine totusi in Biserica. Intrati, totusi… Apoi sa fim ce putem sa fim: conservatori, liberali, socialisti.
    Antiteze
    Cum sa citim oare cuvantul Domnului: ” Nu te teme turma mica?” Este o afirmatie pragmatica, nu? Eu cred in aceasta micime. Este reala. Sper ca aceasta turma sa nu fie niciodata mai mica decat limita acceptata de Domnul Savaot in cuvantul catre Avraam. A se mari aceasta turma nu este relevant pentru mine ci pentru Domnul (fata de care va fi mica mereu). Eu doar doresc sa fiu, daca se poate, acel +1. Si asta, cred, ca ar trebui sa incerce fiecare sa fie, +1.

    Apreciază

  12. Către quaecumque,

    Mă indispune, într-adevăr, pavoazul atunci când el devine o expresie a propriilor ambiţii sau exhibiţii literare, umbrind mesajul Dumnezeirii. Iar rătăcirea ornamentistă, norul acela de confeti plasat (tocmai) pe bolta cerească, nu e doar o alăturare respingătoare, ci şi o vanitate pierzătoare. Elocvenţa nu e de blamat atunci când ea înglobează şi potenţează grandoarea Divinităţii, dar e atunci când îţi închipui că vreo picătură din izvorul apei vieţii poate fi înghiţită mai lesne cu niţică frişcă din lirica personală. Din acest motiv, mi se pare că limpezimea se tulbură la atingerea cu oricare dichis parazitar, iar tăria rigorii se preschimbă în rumeguş când e ambalată în formă literaturizantă. Ar mai fi de spus că, în cele mai multe cazuri, ambiţia stilistică nu are legătură cu vreun alt adevăr decât cel din propriile măruntaie, care le afundă pe toate celelalte în straturi inferioare.

    Formularea steinhardtiană referitoare la Duhul Sfânt (aceea în care afirmă că I-ar fi „lehamite”), nu găsesc că ar „ingenioasă”, ci, cel mult, curioasă. În privinţa frazei mele („Veţi observa că relaxarea…”), e de spus că oricine poate folosi Cuvântul drept „radar infailibil” pentru varii rătăciri de mai mică sau mai mare intensitate. Cu o singură condiţie: să ştie să-L folosească, fără să-L abuzeze.

    Apreciază

  13. # heraaskuortodox

    Nu pot decât să constat, melancolic, că vă obstinaţi a-i refuza conservatorismului o priinţă mai amplă, dincolo de şasiul gesticulaţiei partidice…

    # Punctul Ortodox

    Nu cred că intervenţia mea anterioară trădează fervenţa unui condotier al sclivisirii. Şi pe mine mă plictisesc (când nu mă exasperează) fardajul autoreferenţial, coafurile Neantului, pitorescul autarhic. Dar în egală măsură îmi displac scriitura fadă, textul secăţiv, expresia lâncedă. Ce nu mi se pare normal e ca retorica şi sapienţa să intre în divorţ. Stilul care nu e dirijat de adevăr e doar o spectaculară orgie de tropi. Însă şi înţelepciunea anostă, fără deschidere persuasivă, riscă să şomeze prin ocniţe nefrecventate sau dogme insipide.

    Cât despre “lehamitea” Duhului, nu văd de ce această vocabulă ar fi o iresponsabilă extravaganţă în contextul respectiv. Scriptura abundă de locuri în care se vorbeşte, plastic, de “gelozia” Domnului, de “mânia” Creatorului, de “iubirea” sau de “mulţumirea” proniei. Nu cred că aceste formulări tăvălesc Cerurile prin mlaştini psihologizante sau îngustimi de afecte sublunare.

    Nu ştiu cine sunteţi, ce experienţă ascetică aveţi sau cât de lungă şi monahal fotogenică vă este barba. Ştiu însă câte ceva despre Nicolae Steinhardt. Poate tocmai din acest considerent nu vă pot da dreptate. Rămâneţi dvs. cu detectorul de abateri şi contorsionări, cu hipertrofia discernământului şi cu suspiciunea marţială, legitimate de “dreapta folosire a Cuvântului”. Eu aleg să patinez deviant şi să alunec din ramă, absorbind cu voluptate licenţele călugărului de la Rohia.

    Apreciază

  14. Către quaecumque,

    Tocmai scrisesem că elocvenţa „nu e de blamat atunci când ea înglobează şi potenţează grandoarea Divinităţii”. Altfel, figurile de stil despuiate de aura providenţei arareori pot oferi, prin portanţa lor, mai mult decât o joasă altitudine de spectacol lexical. În privinţa lor, nu putem avea certitudinea adevărului, fiind astfel, ca regulă, nemântuitoare, oricât de sapide le-ar găsi cititorul sau ascultătorul lor. O spunea şi Ţuţea în faimoasele lui cugetări: „Shakespeare, pe lângă Biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona -, e scriitor din Găeşti.” (Şi am dat acest citat în pofida simpatiei depline pe care o am pentru scrierile măreţului autor din Stratford.) Tot Ţuţea spunea că „Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că, în afară de Biblie, nu e nici un adevăr.” (Eu mă socotesc norocos că mi-a fost dat să aflu asta în plină tinereţe.) Sigur, o să-mi răspundeţi că e o opinie retrogradă şi extremistă, însă eu ştiu (sper că şi dv.) că numai Cuvântul e sigur de rod în sufletul omului. Restul cuvintelor pot ajuta, dar şi înşela, în aceeaşi măsură. Iar Ţuţea v-ar fi spus că „În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer.” Iată de ce nu-mi sună bine nici frazele ocolitoare de adevăr, nici satira cu muşcătură literar-expresivă.

    Şi, într-adevăr, Scriptura cuprinde şi „gelozia” Domului, şi „mânia” Lui, ca multe altele, dar le spune El (direct sau, indirect, prin profeţi). Mă mir că vă scapă această diferenţă fundamentală. Steinhardt nu este nici deasupra Scripturii şi nici egal cu ea ca să poată risca acele cuvinte despre „lehamitea” Duhului Sfânt. Cum să vă spun, e ca şi cum monahul s-ar afla la aceeaşi masă cu Duhul Sfânt şi, într-o dezbatere asupra neputinţei omeneşti, îndrăzneşte să-I ia locul spre a se pronunţa asupra oamenilor. Poate că dv. oţi şti ceva despre Nicolae Steinhardt, dar, credeţi-mă, aş prefera înmiit să ştiţi ceva mai mult despre Duhul Sfânt. Dacă eu prefer să rămân în poarta strâmtă a Cuvântului, să ştiţi că o fac de bunăvoie şi cu mulţumire lucidă, chiar şi atunci când patinajul artistic-deviant spre voluptăţi gratificatoare al aproapelui pare, vizual cel puţin, cu mult mai eliberator.

    Apreciază

  15. # Punctul Ortodox

    Prin urmare, sunteţi de acord cu mine când afirm că există şi o înaltă cochetărie a expresiei, o retorică trebuincioasă, la antipodul histrionismului electoral şi contrară glazurărilor ostentative. Dacă apăr stilul, pirueta eufuistică sau deliciile barocului o fac nu dintr-un hedonism al rimelării, ci convins că nuanţa, metafora, „păunăria” pot şi trebuie să slujească un centru, un zenit, un adevăr.

    Abţinându-mă să comentez trioul adagial de savuroasă oratorie prepostumă, cad pe marota cu Duhul lehămetuit. Şi ce mi-e dat să aflu? Că în afara stilisticii scripturare, nu se pot face decât afirmaţii năstruşnice, glose imprudente şi mărturisiri hazardate. Că un monah de anvergura lui Nicolae Steinhardt, când vorbeşte de la el, spune lucruri dubioase, filoxerate beletristic. De fapt, culpa acestuia rezidă, din câte înţeleg, în propensiunea artistică şi volubilitatea oarecum idiolectică, ce respinge exaltarea parafrazei fastidioase. Creştinul ideal nu riscă interpretări noi, cuvinte proaspete, mirodenii. Iar, de cealaltă parte, Duhul e alergic la orice credo personalizat, la îndrăzneala hermeneutică şi, de regulă, la tot ce ţine de poetizarea lucrării Sale. Dacă dvs. preferaţi străşnicia unui atare corset, cu trează satisfacţie şi intimă iniţiativă, chiar şi atunci când semenul veştejeşte (forţând ajunul ereziei, nu-i aşa?) „demonul lozincăriei ecleziastice”, mie nu-mi rămâne decât să ancorez în câteva, neortodoxe, puncte de suspensie…..

    Apreciază

  16. Pt quaecumque.
    Sunt convins si eu ca ” nuanţa, metafora, „păunăria” pot şi trebuie să slujească un centru, un zenit, un adevăr” ( cu trebuie am rezerve).
    Acum, „propensiunea artistică şi volubilitatea oarecum idiolectică” poate fi un dar al Duhului (fara de care nimic nu are viata).
    Sa spunem cu curaj ca nu exista crestin ideal aceasta idee facand mult rau adevarului ( cu multe nuante gnostic-dualiste). Nu exista decat crestin pur si simplu. Hristos nu este ideal, El este Dumnezeu deci foarte real.
    Afirmatia ” Duhul e alergic la orice credo personalizat, la îndrăzneala hermeneutică şi, de regulă, la tot ce ţine de poetizarea lucrării Sale” imi suna ca venind din pieptul unui singuratic-romantic ce doreste disperat sa seconvinga ca nu este totusi un om slab ( cu tot respectul o spun).
    Cat despre „demonul lozincăriei ecleziastice”… Pare-mi-se ca apartinem ( de spirit daca nu de fapt) unor barcutze diferite. Caci cel ce judeca pe ierarhi, bineinteles ca crede ca el ar conduce corabia mai bine. Si este drept asta?
    Sa judeci un ierarh e una ( se poate si s-a putut, in bine si in rau) dar sa judeci „lozincaria ecleziastica” tine de culoare si sunete.
    Stima.

    Apreciază

  17. Către quaecumque,

    Nu prea cred că sunt de acord cu ideea dv. că „nuanţa, metafora, păunăria” trebuie să slujească un „centru, un zenit, un adevăr.” Observ în acest punct că, în timp ce eu am trimiteri concrete spre Scriptură, spre Adevărul lui Cristos, dv. deviaţi (ca de obicei) în abstracţiuni de o imprecizie suspectă, precum „centru, zenit, adevăr”. Creştinul treaz se va şi vă va întreba fără ezitare: care centru? înspre ce zenit? al cui adevăr? De altfel, propensiunea dv. către emancipare stilistică şi teoretică, către ruperea dogmei, e foarte evidentă, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva sunteţi produsul unui mecanism diversionist, după modelul lupului în blană de oaie, care ne oferă „interpretări noi, cuvinte proaspete şi mirodenii” îmbietoare spre rătăcirea unor grupuri consistente de semeni. Vă jucaţi nu doar cu bietele cuvinte, dar şi cu entităţi sacre, precum Duhul Sfânt, căruia, în efect de stil, îi reproşaţi, în caz de adeverire, eventuala alergie la un „credo personalizat” sau la „poetizarea” lucrării Sale. Stimate domn, Duhul Sfânt e infinit deasupra acestor ignobile jocuri de cuvinte pe care, cu sârg, le orchestraţi. Sigur că, pentru cel care sunteţi (cu propensiunea de rigoare cu tot, cu doctorat sau nu), tiparul eclezial e un vrăjmaş ideologic (pe care, deceptiv, îl numiţi „demon”, spre a vă revendica o falsă apartenenţă), însă acest tipar, aşa consecvent cum este, rămâne păstrătorul dogmei creştine şi zidul solid de apărare în faţa ereziilor moderne. Trăgându-şi cuvintele din Sfânta Scriptură, tiparul acesta eclezial e preferabil oricăror producţii mai mult sau mai puţin expresive, care, aşa cum dovediţi, vă pot lăsa într-o sufocantă suspensie.

    Apreciază

  18. Domnule Neamţu,

    Aveţi ştiinţă, cărţile dv., „Bufniţa din dărâmături…” şi „Gramatica ortodoxiei…” se mai găsesc prin vreo librărie?

    Apreciază

  19. Stimati colegi,

    Va multumesc pentru postari. Despre importanta si limita retoricii in expresia teologica s-au scris studii importante, plecind mai ales de la experienta Sfintilor Parinti capadocieni. Cuvintarea Sf Grigorie de Nazianz impotriva elenistilor avertizeaza asupra riscului idolatriei culturaliste, dupa cum Sf Vasile cel Mare si Sf Grigorie de Nyssa indica caracterul benefic, in sens soteriologic, al rostirii frumoase. Aceleasi principii se aplica, cred, si in antinomiile expresiei liturgice, artistice, samd. Este nevoie mereu de alaturarea contrapunctica a simplitatii Duhului si a complexitatii creatiei Sale.

    Sf. Pavel cere ca vorbirea noastra sa nu fie timpa, ci dreasa cu sare. Sa fim blinzi in inimi, ca porumbei, dar inteligenti ca sarpele. Samd. In acest sens as vedea dezbaterea iscata, iata, de posteritatea parintelui Steinhardt. Inainte de toate, va recomand insa lectura superbului op al dlui Ardeleanu (nu are decit niste minore erori ortografice).

    Punctul Ortodox:
    Multumesc pentru interes. Volumele se mai gasesc in anumite librarii, cred, din Bucuresti, dar si aici:

    http://www.librariasophia.ro/autor-Neamtu,-Mihail.html

    Pentru citeva introduceri disponibile gratuit, aveti aceasta adresa:

    http://www.mihailneamtu.com/index.php?option=com_content&view=article&id=53:download&catid=41:cri&Itemid=66

    Apreciază

  20. Optând pentru această poză stâlpistă, îmi păreţi tot mai suspect. Grimasa de fochist al cearcănului blagocestiviei se dilată în capriciu, piguleală şi anatemă. Spectral înşurubat pe literalitatea Scripturii, găsiţi la tot rândul noţiuni pâcloase, vocabule cu jartieră drăcească, amfibolii subversive. Cu toate că nu mi-a trecut nici o clipă prin cap să elimin contextul dialogului şi izotopia lui firească (creştinismul), domnia voastră vă încăpăţânaţi, nedormit, să alungaţi vampirii din hambarul cu usturoi. Bineînţeles că vorbeam despre cardinalitatea Crucii, despre înălţimea Pantocratorului şi despre adevărul Revelaţiei, nu despre dolofani viţei crisocromi, precum năzărelile autiste, fulguraţiile postmoderne sau izbânzile filateliei empiriste.

    Amorul meu pentru suculenţa şi prestigiul cuvintelor nu e nici afranşisment luciferic, nici aderare euforică la calicraţia livrescă. Cu atât mai puţin o tentativă de sfruntată lacerare a dogmei şi de astuţioasă zăpăcire a turmei. E doar o ludică desfăşurare de pedanterie. Nu o axă, nu un idol. Însă dacă dvs. simţiţi că aveţi de-a face, totuşi, cu un licantrop behăitor şi ulotrih, eu vă sfătuiesc să treceţi la ascuţirea, meticuloasă, a argintăriei…

    Despre Duh nu mai îndrăznesc a rosti nimic. Sanhedrinul pe care îl reprezentaţi cu atâta încleştare mi-a tăiat orice poftă de a-I mai provoca sughiţuri acestui inefabil constituent al Treimii.

    În fine, “demonul lozincăriei ecleziastice” făcea referire la formulistica sărbezită a discursurilor parohiale. Mă indispune aerul bâhlit al câte unei alocuţiuni popeşti, tonul afadisant şi docilitatea reumatică a multor intervenţii teologice, suficienţa exsanguă a omiliei perimate. Nu spun că Biserica ar trebui să cultive dandismul, flirtul şi strategia de iarmaroc. Dar nici să moţăie inestetic în clişee soporifice, confundând tradiţia cu o birocratică poliomelită spirituală.

    Apreciază

  21. Pt. quaecumque
    Cu tot respectul, am a va indica o mare hiba in incercarea dumneavoastra de a lumina „p(op)(rost)imea”.
    Biserica nu este proprietatea nimanui nici a popii, nici a episcopului si nici a mireanului. Biserica este VIE caci este divino-umana. Incercarea omului (neinduhovnicit) trage mereu spre o reconversie dupa cHIP si aDEVAR uitand ca ceea ce el, omul, vrea nu se poate. Scurt, vorbeste cu o jumatate de limba despre ceva despre care se vorbeste cu toata gura.
    Biserica nu se critica de pe trotuarul celalalt si nici din fata tubului catodic. Biserica este liturghie, DOAR liturghie. Orice parere despre ce este Biserica poarta in ea poarta spre revolta/contestare.
    De exemplu eu nu cred ca am de a face „cu un licantrop behăitor şi ulotrih” dar dumneavoastra ati avut o senzatie ca puteti parea astfel. De ce? Din cauza nerodniciei acestei „ludice desfăşurari de pedanterie” pe care o recunoasteti imediat.
    In final spun ca Biserica nu trebuie sa cultive nimic. Biserica Sfintei Treimi a cultivat odata creatia si are grija de ea in vecii vecilor. De ce credeti ca omul este chemat sa fie dumnezeu? Pentru a putea vorbi cu Dumnezeu, in Biserica, cu toata gura. Sfintii Bisericii, stiuti si nestiuti, au stiut pana in final sa recunoasca pe Tatal datorita Fiului si apartinand patriei Duhului.
    Cand Nichita spune „patria mea este limba romana” eu nu pot decat sa fiu de partea lui si sa spun „Biserica mea este limba Duhului”.
    Steinhardt a vorbit limba Duhului. De ce ii tot dam tarcoale sfantului?! Pentru ca vorbim doar jumatatea limbii. Plinatatea Cuvantului o vom avea doar daca devenim ca el, ca EL, hristos.

    Apreciază

  22. Către quaecumque,

    Dar ce vă mai place să piguliţi vocabularul! E clar că, pentru dv., lexicul se poartă „inside out”, iar modernitatea nu poate fi concepută fără altoirea zdravănă a tradiţiei din uz cu un viguros manierism iconoclast. Pe lângă asta, nu e de mirare că ochiul dv. de insondabilă acuitate stă gata să repereze, chiar şi în umbra zenitului, grimasa universal inconfundabilă a fochiştilor de tot soiul. Nu cumva familiaritatea văpăii, încă onirică, presupun, vă străbate permanent cu crâmpeie din recuzita iezerului de foc? Sub această ipoteză, s-ar putea bănui chiar o neurală detonare de ludic, ceea ce exclude, bineînţeles, orice intenţie mefistofelică.

    Înţeleg că vă indispune aerul „bâhlit” al alocuţiunilor popeşti, dar încă nu e atât de grav dacă semnificaţia lor rămâne pură şi comprehensibilă. Aici ar trebui să reflectaţi la ideea că o alocuţiune în maniera pe care o practicaţi dv. va produce mai curând o „năucitoare derută” decât o profundă pocăinţă şi sfinţenie. Din acest motiv cred că, deocamdată, alocuţiunea „popească” (aşa bâhlită cum e uneori), rămâne superioară manierismului acesta de blog, inaccesibil semenilor mai puţin interesaţi de încâlciri semantice. Dar sunt de acord că discursul bisericesc de la noi (ba chiar şi din alte spaţii) are nevoie, într-adevăr, de o adaptare mai amplă nu atât la modernitate, cât la simplitatea şi forţa incomparabile din textul scriptic.

    Apreciază

  23. Am savurat si eu ca tot p(rostul) o orgie vocabulara.
    As fi castigat ceva timp totusi daca participantii treceau direct la : ereticule, deviantule, dezbinatorule. Cu indulgenta acceptam si pomo-ule. Se pot adresa de catre fiecare fiecaruia.
    Darlin’, pass the popcorn pls!

    Apreciază

  24. Punctului Ortodox

    elegie

    trântit lasciv, într-un parnas de caramel
    cochet şi jocular ca un harpist viclean
    prosteam, şotios, mioarele cu zel
    servindu-le – ca într-un vodevil rebel –
    bomboane din cofetăria lui Satan…

    Aveţi tămâioasă dreptate.
    Vă mulţumesc, ciufulit, pentru didacticele şamponări.
    q

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s