Un miracol enigmatic: România
M-am născut în Transilvania, dar am trăit, am muncit și am studiat vreo șapte ani în Occident. Cunosc binișor Anglia, Germania și Statele Unite. Apreciez și admir monumentele culturii rusești — de la Andrei Rubliov sau Pușkin până la Dostoievski, Ceaikovski, Mihail Bulgakov ori Al. Soljenițîn — dar regimul autoritarist-militarist impus de Vladimir Putin m-a îngrozit mereu. Adversari politici otrăviți, dizidenți încătușați, milioane de oameni ținuți în sărăcie și frică…
Cred ca e obligatoriu să spunem că românii aparțin de secole civilizației occidentale. Iancu de Hunedoara s-a antrenat la Milano pentru a deveni un cruciat. În cancelaria lui Ștefan cel Mare se cunoștea bine latina (ca și-n palatele lui Dimitrie Cantemir). Constantin Brâncoveanu vorbea nu doar limba greacă, ci și italiana. Destinul politic al românilor e legat intrinsec de visul libertății.
Nu știu cine poate nega energia antreprenorială a Vestului, arhitectura superbă a metropolelor europene, curățenia străzilor, trenurile de mare viteză, vechile monumente, bibliotecile arhipline, muzeele fără egal. În același timp, nu cred că-i just (ori inteligent) să compari o țară est-europeană — subjugată de otomani, ocupată de ruși sau exploatată de austrieci — cu vechile imperii sau puteri coloniale.
Evident, așa breaz cum îl vedem, Occidentul nu-i perfect (măcar pentru că nicio lume nu-i perfectă). Dincolo de autostrăzi, tunele, poduri, căi ferate, birocrație simplificată sau prosperitate generalizată, există și o criză a valorilor morale.
Consumerismul a înlocuit în multe locuri creștinismul. Sărbătorile seculare au ajuns mai zgomotoase decât Paștele sau Crăciunul. Terorismul își cam face de cap. Multiculturalismul e un eșec. Există și cenzură și propagandă, dar adversarii politici nu sunt lichidați cu gloanțe sau miligrame consistente de Polonium.
Abia în timpuri de război apreciem valoarea păcii europene. Abia sub criză descoperim nu doar România neajunsurilor, ci și frumusețea meleagurile natale care includ Sibiul lui Blaga sau Andrei Șaguna, grădina Copou din Ieșii lui Eminescu, Dragomirna lui Anastasie Crimca, ceramica de Horezu, memorialul de la Sighet, Păltinișul lui Noica, sculptura lui Brâncuși (el însuși pribeag)…
Poate vom începe să iubim (fără mize electorale) din nou bunătatea sufletului românesc capabil de sinteza echilibrată între Occident și Orient.
Poate vom admira curajul partizanilor anticomuniști din Țara Oltului, Psalmii lui David, Traian Dorz și Tudor Arghezi, poate vom disprețui mai puțin poveștile copilăriei și țara frumoasă cu multe bogății hărăzită.
Ea se numește România.
Popeștile copilărie mele încep cu Dumnezeu și cu dragostea de glia strămoșească, de firul de iarbă și ape curate, cristaline și cu bărbații patrioți, eroi ce s-au jertfit pentru suveranitatea patriei ! „CIOCLII APOCALIPSEI ” de Mihai Eminescu
– 28.06.1883/ VERSUS 15.01.2023
Voi ce stați pe la tribune și în jilțul guvernării,
Voi ce vă hrăniți orgolii doar din lacrimile Țării,
Slugi vândute altor neamuri, cioclii veacului ce moare,
Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați pe-a noastră jale.
Răsfoind prin cartea lumii, citesc pagini de milenii
Strâng în tolbă adevăruri de prin cronicile vremii,
Văd tirani ce varsă sânge, voievozi ce-adus-au pace,
Dar prin voi, ca niciodată, răul firele își toarce.
Ne-ați vândut pământ și codrii, toată zestrea milenară,
Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară.
Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem,
Și asupra voastră cade al străbunilor blestem.
Căci în cugetele voastre numai e nimica sfânt,
Pervertire și minciuna și în fapte și-n cuvânt.
Nu sunteți decât paiațe, pe sub hainele cu ștaif,
Ochii voștri n-au lumină, sufletul vă e bolnav.
Iar din sufletele pure, astăzi vreți să smulgeți crinii,
Și în templul curăției, să-nflorească mărăcinii.
Să pătați tot ce-i candoare, toate florile de Har
Însă nu puteți Luminii, voi să puneți stăvilar!
Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,
Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!
Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii și părinții,
Ne-ați îngenuncheat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții.
Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stând în frunte,
N-auziți pe Mihai-Vodă, greaua-și bardă cum ascute?
Ascultați cum cântă lemnul! Vlad Drăculea vine-acușa,
Nu simțiți pe sub izmene, cum vă gâdilă țepușa?
Bravi cârmaci aveam pe vremuri, însă azi domnesc mișeii,
Rup bucăți din trupul Țării, precum hienele și leii,
Însă va-nvia dreptatea, Neamu-acesta s-o trezi
Și în groapa ce ne-o sapă, oasele le-or putrezi!
Vreau ca pana mea săracă, cântul lui Tirteu să fie,
Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie,
Și de-o fi să mă doboare, brațul fiarei de ATEU,
Iau cu mine plânsul țării și îl duc lui DUMNEZEU.
(…..Dintre ultimele lucrări, « ULTIMUL ARTICOL al lui Eminescu din TIMPUL, înainte de arestarea din 28.06.1883 | Mihai Eminescu-Serbare Putna »)