Fără libertate ai zero demnitate

Aveam optsprezece ani, cred, atunci când am descoperit locul central al libertății pentru cultura europeană. Am privit într-o pinacotecă din pânzele lui Pieter Bruegel, cel obsedat de lupta cosmică între Post (despătimire) și Carnaval (adicții)… Un alt mare pictor, nemuritorul Rembrandt, a ilustrat splendoarea alegerii personale prin zugrăvirea întoarcerii fiului risipitor în brațele tatălui. Fără libertate, mi-am spus, omul n-are demnitate.

Marele Cod al culturii occidentale afirmă că regalitatea lui Adam a izvorât din posibilitatea de-a opta — o înzestrare pe care Ziditorul universului i-a conferit-o în exclusivitate. Plantele n-au de ales; nici pietrele.

Când este lipsit de această facultate superioară, orice muritor revine la condiția dobitoacelor.

De la Moise sau profeții Vechiului Testament și până la scrierile apostolului Pavel, mărturia textelor patristice sau retorica puritanilor americani, civilizația Decalogului a susținut că natura umană se definește prin exercițiul alegerii personale.

Ce-au căutat românii în Occident, după anii de sclavie comunistă? O lume liberă — un spațiu vindecat de idolatrie sau prejudecăți tribale. Vacile sacre, venerarea pisicii ori cultul maimuței au rămas practici specifice unor societăți închise la harul Evangheliei.

Pentru europeni, doar omul se împlinește în chemarea libertății.

Slobozenia reprezintă orizontul geografiei noastre spirituale: Ierusalim-Atena-Roma.

Neliniștea lui Augustin din Hippona, pe care îl descoperisem în ultimii ani de liceu, era să nu-și rateze menirea prin alegeri greșite. Fiul lui Monica și ucenicul lui Ambrozie a realizat, de fapt, că a fi liber înseamnă nu doar să alegi, ci să alegi bine. Cum? Prin călăuzirea Duhului și mentoratul unor sfinți.

Mergând pe urmele acestor ctitori de cultură și civilizație creștină, mi-am pus încă o întrebare: oare țările apusene ar fi prosperat în absența unui proiect teologico-politic de îmblânzire a naturii umane (prin har și credință) și de uzurpare a impulsurilor faraonic-totalitare (domolite prin separarea puterilor și supremația legii)?

Liniștirea patimilor sufletești și eliberarea „capitalistă” de constrângerile feudalismului au devenit accesibile nu doar oamenilor înzestrați cu minte (așa cum și-au dorit filozofii Antichității clasice), ci și muritorilor de rând, harnici și chivernisitori. Libertatea economică a generat prosperitatea, dar și curajul opiniei personale: tiparul, ziarele, televiziunea.

Există, desigur, și o înțelegere nătângă sau o aplicație cacofonică a libertății. Totuși, Dumnezeul creștinilor este definit dogmatic drept libertate dincolo de necesitate. Și tocmai acest Dumnezeu s-a pogorât printre noi și pentru noi.

Prin chenoza Lui divino-umană, Iisus sfidează cultul gnostic al intelectului, dar și complexul de superioritate etnică al romanilor față de barbari, „norocul” (fortuna) invocat de clasele aristocratice ale Greciei antice, determinismul astral al perșilor sau faimosul ciclu temporal al creșterii și descreșterii, observat în natură de stoici.

Hristos ne-a spus că numai adevărul ne va face liberi și că numai libertatea poate fi recunoscută drept sol al virtuții. Vom lăsa deoparte disputele medievale: oare libertatea individuală derivă dintr-un exercițiu al rațiunii (așa cum socoteau dominicanii inspirați de scrierile lui Aristotel) sau libertatea este expresia voinței (așa cum credeau franciscanii de inspirație augustiniană)?

Cert e un lucru: acțiunea umană se ridică — prin deliberarea fără constrângeri asupra datelor existenței — deasupra regnului animal. Teologia creștină a dat naștere, așadar, visului libertății.

Urmașii lui Iisus au oferit Europei nu doar o spiritualitate contemplativă, ci și o cultură marcată de zelul mărturisirii și hărnicia misionariatului. Crezul prin care Hristos e recunoscut deopotrivă ca „Domn și Dumnezeu” a făcut ca termeni precum hypostasis (persoana) sau metanoia (schimbarea minții) să depășească în relevanță vechile categorii ale gândirii grecești: physis, polis, kosmos. Suntem, prin Cel înviat din morți, dincolo de legitățile inflexibile ale firii căzute.

Creștinismul european a contribuit, în plus, în chip hotărâtor la democratizarea spațiului public și la dezbrăcarea instituțiilor Statului de reflexele despotice ale puterii orientale. Figurile stelare ale comunităților monahale, cum ar fi Atanasie din Alexandria sau Ioan Gură de Aur, au criticat deschis orice abuz de putere al vremelnicilor conducători de imperii sau orașe. Cum de-au îndrăznit slujitorii altarului să înfrunte deciziile unor demnitari din Roma sau Constantinopol? În virtutea autorității lui Hristos și a preoției universale proclamate în Evanghelie.

Pe acest filon al curajului a apărut și martirajul unor figuri precum Thomas Becket — preotul ucis în catedrala din Canterbury de către oamenii lui Henric al II-lea. Prin îndrăzneală și verticalitate, Becket a devenit cea mai luminoasă amprentă hagiografică din toată Anglia.

Pe lângă sfinții persecutați de regi, Europa a cunoscut și consultările populare organizate de episcopii Bisericii. Sinoadele ecumenice și adunările conciliare locale presupuneau un sistem de guvernare bazat pe noțiunea de reprezentare (ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica să spună că Europa s-a născut în anul 325 la Niceea).

E timpul, poate, ca Biserica să redevină spațiul libertății: locul unde viața sacramentală e accesibilă tuturor credincioșilor — cetatea cu porți larg deschise, străină de politicile de „lockdown” care ar fi interzis nunta din Cana Galileii, vindecarea paraliticului, pescuirea minunată, dar și Cina cea de Taină.

http://www.marilecarti.ro/acasa

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.