Copiii cresc armonios atunci când ascultă poveștile cu tâlc al bunicilor. Unde să găsești visul românesc, dacă nu în imaginația celor tineri, hrănită cu istoriile pline de emoție incandescentă, sevă morală, blândețe afectivă și demnitate aristocratică ale seniorilor?

Eu unul, vă mărturisesc, lăcrimam în adolescență atunci când ascultam față către față mărturiile foștilor deținuți politici. Vocea răgușită a marelui Corneliu Coposu, dicția apăsată a domnului Ticu Dumitrescu, inteligența pătrunzătoare a lui Marcel Petrișor, umorul cald al domnului Nicolae Popa (emigrat în California după ani grei de pușcărie) — tot acest nor de mărturii ne-a copleșit.

Bătrânii ieșiți din universul concentraționar se constituiau, pentru generația mea, într-o veritabilă busolă spirituală. Nu există un spirit românesc acolo unde mintea liceenilor și sufletul studenților nu se hrănește cu asemenea pilde, gânduri și idealuri.

Destule lături ne-au invadat spațiul public: bârfe zoioase, manele porcoase și artisticăreala sânilor dezgoliți, a șoldurilor dislocate și a dansului din buric. Nu de melodrame kitsch au tinerii României nevoie, ci de un petec de cer.