Cred că-l țineți minte pe Sergiu, tânărul tătic care a mers zeci de kilometri, călare, ca să-și vadă soția care născuse la un spital din Iași. Om sărman, cu trei copii. Românii cu dare de mână l-au omenit, citind despre povestea sa.

Și ce a făcut el cu darurile? A dat altora, mai săraci decât el: „A venit la mine… ştiu că sunt săraci, aşa cum suntem şi noi… I-am dat câteva alimente şi pampers. Cum pot eu să nu dau când Dumnezeu mi-a dat şi mie? Nu pot să nu fiu aşa… Am mers şi cu un bătrân şi am cumpărat o reţetă de la farmacie din banii pe care eu i-am primit“!

Nu sunt cuvinte pentru asemenea gesturi. Zicea însă frumos un personaj din poveștile lui Creangă: „Dar din dar se face raiul. Dumnezeu mi-a dat, eu dau, și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde“.