Nu sunt mii, nici zeci de mii, ci milioane. Colegi de liceu, vecini de scară, prieteni din facultate. Au plecat tineri, dar se-ntorc pe meleagurile natale cu părul încărunțit.

S-au urcat optimiști în autobuzele de căpșunari, însă surâsul e azi melancolic, dacă nu chiar trist. Fiecare român e atins de fenomenul plecării. Părinții care și-au visat copiii medici, avocați sau ingineri își văd odraslele lucrând în construcții, agricultură, servicii hoteliere sau ca șoferi prin Italia, Spania, Anglia sau Germania – oriunde, însă departe de casă.

Apartamentul pe care părinții s-au zbătut să-l cumpere după Revoluție n-are moștenitori. Nepoții bunicilor rămași acasă vorbesc greu românește. Bătătura e goală, ca și satul strămoșilor din cimitir. Rămân, adesea, doar revederile scurte de Paști și de Crăciun. Bărbatul emigrat regretă, în zadar, iubirile pierdute. Femeia, devenită mamă, e uneori singură și fără sprijin. Munca a fost răsplătită. Banii puși deoparte îi dau siguranță, dar ceva, parcă, lipsește. Integrarea într-o societate multiculturală n-a funcționat perfect. Poate că prejudecățile occidentalilor i-au rănit. Golul sufletesc a rămas. Gândul revenirii-n țară n-a dispărut niciodată.

Fiind un sentimental, eu m-am întors definitiv în 2009, după vreo șapte ani de peregrinări. N-am reușit să-i conving pe toți cei de-aproape să rămână. Am pierdut și un suflet drag, care într-o zi de vară și-a luat biletul transatlantic, mult-râvnitul Greencard și a plecat la aeroport, lăsând pe masă o scrisoare de adio. Da, se pleacă din țară la vârste la care nu-i normal să iei totul de la zero: 35 – 40 de ani…

Străpuns de săgețile trecutului, am rămas un idealist. Așa cum există un vis american, cred că există și-un vis românesc. Îl văd realizat atunci când un tată și-o mamă își duc copiii de mână, pe o creastă din Carpați sau într-un parc de castani, curat și îngrijit. Îl văd când familia întreagă se strânge-n jurul mesei, la ceas aniversar, și povestește despre vremuri apuse sau drumeții viitoare.

Ăsta-i poate visul tinerilor ieșiți în stradă-n ’89 și care nu se va stinge câtă vreme mai există oameni care, în limba lui Nichita, se mai simt „acasă.”

#DiasporaAcasă