Principiile gândirii conservatoare
• Demnitatea persoanei își are originea în natura umană, nu în birocrația guvernamentală.
• Piața liberă produce ordinea spontană superioară oricărui dirijism economic.
• Fiecare individ e suveran și are dreptul la lucrarea mâinilor sale.
• Proprietatea privată e sacrosanctă.
• Libertatea rămâne o iluzie în absența responsabilității.
• Comunitatea locală e mai importantă pentru fericirea individuală decât puterea centrală.
• Democrația înseamnă reguli și instituții, nu tirania experților sau domnia turmei.
• Succesul personal nu-i măsurat în bani, ci în cuvinte de apreciere.
• Orice cocktail confirmă bunătatea pluralismului politic.
• Prietenia e parte din ecuația unei vieți împlinite.
• Caracterul e ceea ce faci atunci când nimeni nu te vede.
• Cultura bate natura: un copil născut în Africa, dar crescut în America, e mai curând american decât african.
• Părinții sunt chemați să educe, nu să răsfețe.
• Faptele nu țin cont de emoții.
• Resentimentul e toxic; recunoștința te răsplătește.
• Educația reprezintă esența civilizației umane.
• Familia înseamnă intimitate și comunitate; relațiile contractuale produc o societate.
• Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu.
Fiecare cuvânt este perfect.
Acest lucru este confirmat ca fiind adevărat.
Totalitarii resping prima primă premisă.
Amintiți-vă ce a spus Mussolini: “Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”.
Există două puncte de critică pe care le-aș aduce principiului enunțat cu privire la piața liberă. În primul rând, piața liberă produce inegalitate prin natura sa (și asta pentru că natura produce inegalitate). Inegalitate ce se va adânci: pe măsură ce unii actori economici au mai mult capital, șansele cresc să-și mărească influența într-o piață – tendințe monopoliste. În al doilea rând, piața liberă este mai mult un paravan demagogic, în sensul că orice stat recurge la intervenționism (SUA, Japonia, UK) vis-a-vis de marile companii sau în favoarea economiilor naționale, tocmai pentru a le sprijini și a le oferi un avantaj în piață. Fie că vorbim de subvenții, de scutiri de impozite, de ștergerea creanțelor, etc.
Nu sunt de acord cu perspectiva dumneavoastră pentru că dirijismul economic și piața liberă sunt două extreme. O piață liberă fără reglementare nu este mai bună decât un constrângător dirijism economic. Nici una dintre ele nu este o soluție. Încercând ”al treilea termen”, rolul statului este să producă regulile jocului, adică legislație în materie, să intervină cu reglementări care să impună un regim de concurență loială, și să-și protejeze capitalul autohton. În segmentele foarte importante (educație, sănătate), privatizarea este foarte riscantă, mai ales când capitalul nu este autohton (asta pentru că la primul semn de criză, capitalul străin este primul care ”pleacă” din țară). Acea ordine spontană superioară (asta-i similar cu un fel de creaționism?) de care vorbiți s-ar traduce, în lipsa regulilor, în ”totul e pe luate, și fiecare ia ce poate”. Fără intervenționism statal, companiile ar produce un mediu al junglei (destul de asemănător cu temerea unor teiști care spun că în lipsa religiei ca sursă a moralei, omul ar fi liber să facă ce vrea, degenerând.)
Să fim atenți.
Piețele libere sunt cele mai bune, de fapt singura modalitate de a crea semnalele de preț necesare pentru a coordona o economie modernă. Această poveste este o demonstrație excelentă a acestei coordonări: https://cei.org/i-pencil. Nici un comitet de planificatori centrali nu poate organiza o astfel de coordonare. De aceea, Politburoul sovietic a eșuat.
Rolul adecvat al guvernului este de a impune premisele piețelor libere. Trebuie să existe mai mulți agenți mici, un flux liber de informații, niciun tarif sau alt fel de restrângere a comerțului.
Guvernul nu trebuie să îndrăznească să manipuleze rezultatele. Și când guvernul este prea mare, acesta distruge informația piețelor libere.
Există ceva chiar mai rău decât asta. Atunci când guvernul este prea mare, este o atracție irezistibilă pentru paraziți care se alătură cu birocrații pentru a primi ajutor nedrept. Acesta este numit “crony capitalism” (capitalismul cronic). O astfel de conspirație este mai periculoasă decât orice monopol privat, deoarece guvernul are și un monopol asupra violenței. Fiecare monopol privat se confruntă cu concurență, inovare și schimbări în tehnologie. Guvernul poate suprima toate aceste eforturi, cel puțin până devine Venezuela.
Este mai bine ca un guvern să fie prea mic decât să fie prea mare. Defectele sunt proporționale cu dimensiunea.
Vă mulțumesc pentru link și pentru răspuns.
De acord că planificarea, așa cum era ea exersată de către URSS, nu poate fi o soluție viabilă. Însă cred că merită menționat faptul că acest tip de planificare era mai mult o economie ”la comandă”, centralizată, de la vârf în jos, cu alocări de resurse făcute prin intermediul unui aparat birocratic. O economie planificată viabilă ar trebui să fie, cred eu: (1) ori descentralizată, să înceapă de jos în sus, favorizând mereu nevoile comunităților locale (idee tangentă chiar unui enunț al domnului Neamțu din programul de mai sus – iar aici , surprinzător, aproape se ”întâlnește” cu Troțki, spre exemplu, care a fost unul dintre susținătorii modelului descentralizat, în opoziție cu doctrina oficială marxist-leninistă); (2) ori sub forma intervenționismului de stat limitat (practicat cu succes de americani), anume numai în condiții excepționale (pe timp de război), pe o periodă limitată pe timp de pace, sau în anumite sectoare (americanii finanțează de la stat, spre exemplu, mai mult de jumătate din activitățile de cercetare din industria farmaceutică).
În consecință, cred că intervenționismul în sine nu este ceva rău, întrucât nici mecanismele piețelor libere nu este infailibil. El poate fi considerat ca ”măsură de urgență” într-o economie, ca reglementare a pieței (de acord și aici cu dumneavoastră, mai adecvat ați numit ”impunere a premiselor unei piețe libere”, însă și măsuri de impunere a responsabilității sociale – spre exemplu, protejarea mediului), sau ca finanțare a unor sectoare de importanță crucială pentru o societate. Problema este că practicarea acestui intervenționism în mod exagerat poate duce la concurență neloială, mai ales în contextul unei economii globale (mă gîndesc, spre exemplu, la diferențele de subvenție pentru agricultură între statele UE, în defavoarea unor producători din țări cu subvenții mai scăzute).
În legătură cu ”crony capitalism”, aș avea o altă perspectivă în privința cauzei (ce nu este inerentă capitalismului, cel puțin teoretic). Această ”cronicizare” survine, după părerea mea, nu atunci când guvernul are tendințe centraliste (de acaparare a deciziei), ci atunci când anumite companii, chiar și într-un mediu de piață liberă, acumulează destul capital și putere de piață, și încearcă să pătrundă în nimbul de putere al statului, ”cumpărând” legislația în favoarea lor (prin lobby), sau influențând licitații ale sectorului public (mită, trafic de influență, finanțarea unor campanii electorale). O legislatură/un guvern care, până la un moment dat, nu avea reflexe intervenționiste, poate să schimbe regulile jocului în timpul jocului, la presiunea (cu ghilimele sau nu!) unor companii. Cu alte cuvinte, guvernul poate deveni mare pentru că asta este în interesul unor companii devenite mari. Se înțelege, asta și datorită unor oameni coruptibili – și în acest sens, nu este atât vorba de un parazitism al jucătorilor din piață, ci o simbioză parazitară în detrimentul unei concurențe sănătoase). În plus, inovarea și tehnologiile perturbatoare (disruptive) sunt produse de companii în general mici (prin comparație) care sunt mai apoi achiziționate de giganții IT. Aceste tehnologii sunt puse tot în slujba tendințelor monopoliste; putem întâlni până și cazuri de dirijism tehnologic (când tehnologiile sunt puse în slujba profitului numai atunci când companiile creează îndeajuns nevoi specifice pentru consumatori care să le maximizeze câștigul introducerii lor în piață la un anumit moment considerat ca cel mai optim, iar asta, binențeles, nu în numele unui ”bine comun”, sau pentru facilitarea unei concurențe reale).
„În studiul meu asupra societăților comuniste, am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu era să convingă sau să convingă, nu să informeze, ci să umilească; și, prin urmare, cu atât mai puțin corespundea realității, cu atât mai bine. Atunci când oamenii sunt obligați să rămână tăcuți când li se spune cele mai evidente minciuni, sau chiar mai rău atunci când sunt obligați să repete minciunile, ei pierd o dată pentru totdeauna sentimentul lor de probitate. A da consimțământ la minciuni evidente este… într-un fel mic să devii rău pe sine. Unul care stă să reziste la orice este astfel erodat și chiar distrus. O societate de mincinoși emasculați este ușor de controlat. Cred că dacă examinați corectitudinea politică, acesta are același efect și este destinat. ”
– Theodore Dalrymple
excelent
Capitalismul “crony” “prietenesc” este o economie în care întreprinderile prosperă nu ca urmare a riscului, ci mai degrabă ca o rentabilitate a banilor obținută printr-un nexus între o clasă de afaceri și clasa politică. Acest lucru este adesea obținut folosind puterea de stat mai degrabă decât concurența în gestionarea autorizațiilor, subvențiilor guvernamentale, reduceri de impozite sau alte forme de intervenție a statului asupra resurselor în care statul exercită controlul monopolist asupra bunurilor publice, de exemplu, concesiuni miniere pentru mărfuri primare sau contracte pentru lucrări publice. Apoi, banii sunt obținuți nu doar prin obținerea unui profit pe piață, ci prin profitarea prin chirie care se folosește de acest monopol sau oligopol.
În acest moment experimentul democratic în societatea vestică este într-o faza de sinucidere lentă datorită consumerismului cuplat cu renunțarea la valorile transcendente specifice numai religiei creștine. Accentul pus pe o libertate personala absoluta neancorata moral in transcendenta revelata duce al atomizarea societatii. Distrugerea familiei traditionale, nevoia de a te baza pe servicii personale oferite de stat sau firme etc duce la o rupere a tesutului social. Aceasta da naștere omului nou de tip “mass man” pe care il descrie Ortega Y Gasset.Ortega afirmă că omul de masă ar putea fi din orice context social, dar ținta lui specifică este omul educat burghez, señorito satisfecho (tânărul mulțumit sau domnul mulțumit), specialistul care crede că are totul și extinde comanda pe care are subiectul său față de alții, disprețuitor de ignoranța sa în toate.
Valorile conservatoare sunt sub asalt intrucat se dorește Putere. Virtutea, caracterul, cavalerismul, infranarea sunt demolate prin oferirea libertății iluzorii oferită de satisfacerea imediată a impulsurilor bazice, satisfacere care te eliberează, te face fericit etc. Idealul devine un rock star/movie star tanar, cu succes, acu access la produse care augmentează percepția realului. Din păcate in multe cazuri nimic nu mai este îndeajuns și se sinucid. Acestea sunt modelele care au inlocuit iconostasul.