Pentru Karl Marx (1818-1883), Dumnezeu a murit iar sensul istoriei (și, deci, al experienței umane) nu este niciodată transcendent, ci imanent. Scopul vieții noastre pe pământ? Schimbarea relațiilor de producție.

Pe urmele revoluționarilor francezi, Marx postulează existența unui determinism istoric, care face progresul inevitabil. Omul lăuntric dispare și rămâne-n scena lumii doar activistul politic, cel care se eliberează de prejudecățile tradiției și proclamă, în chip euforic, himera „epocii de aur.”

Scopul fiecărei generații istorice? Să se lepede, să depășească și apoi să uite gândirea înaintașilor. Găsim aici și prima contradicție majoră a ideologiei comuniste: istoria se explică pe sine. 

Subiectul transcendental al idealismului german (cercetat de Kant) lasă loc, așadar, eului social (preocuparea lui Rousseau). În locul îndoielii metodice a lui Descartes, Marx introduce bănuiala. În fața bogăției, autorul suspectează nedreptatea. Confruntat cu revelația biblică, Marx denunță manipularea. Rigoarea cercetării științifice – opera lui Leibniz fiind un exemplu de asemenea perfecțiune matematică – lasă loc retoricii inflamate. 

Elanul distrugerii și plăcerea negației ne arată că autorul Manifestului comunist era preocupat mai puțin de adevăr, cât de raporturile de putere. Cercetarea migăloasă, demonstrația calmă și argumentația analitică nu caracterizează Stânga radicală. Dimpotrivă. Mânia proletară denunță realizările științei și frumusețea artei burgheze. Tot ceea ce nu-i subordonat imperativului politic al revoluției merită să dispară. Filozofia se desparte de experiența grecească a mirării și de puritatea unei investigații fenomenologice a realității (revendicată de Husserl la finele secolului XIX).

Pentru Marx, orice conștiință personală e, volens nolens, o conștiință politică. De ce? Pentru că individualitatea se subsumează „voinței generale” a colectivității. Ceea ce Marx adaugă la mitul bunului sălbatic elaborat de Jean-Jacques Rousseau este filozofia agonală și promisiunea mitică a unui sfârșit al istoriei. Orice agresiune de moment se justifică din perspectiva triumfului final, marcat de fericita domnie a egalității. 

Pentru Marx, esența vieții este lupta de clasă, nu pacea minții; violența revoluționară, nu isihia monahală ori nepătimirea stoică; războiul cultural, iar nu odihna sabatică.

Noțiunea de câștig economic ar presupune, din start, o relație de exploatare. Marx exclude, astfel, avantajul reciproc la tranzacțiilor libere. Nu există situații win-win. Întrucât cineva trebuie să piardă, disprețuirea capitaliștilor îl plasează automat pe comunist, chipurile, de partea săracilor și a năpăstuiților.

Materialismul dialecticii istorice răstoarnă idealismul speculativ articulat de G. W. F. Hegel, dar și un început al tradiției anti-intelectualiste intens promovată de arhitecții comunismului est-european. 

Nu poeții sau ființele contemplative au fost invitate să descifreze sensul existenței, ci clasa muncitoare. Sensul acțiunii politice? Revoluția. Filozofii trebuiau nu atât să demonstreze științific, ci mai ales să creadă; nu să utilizeze întrebarea socratică, ci să abuzeze modul conjunctiv.

Abolirea vechilor relații de producție a început, adesea, printr-un simplu denunț și a sfârșit printr-o expropriere violentă, justificată isteric de tribunalul poporului.

E ceea ce s-a și întâmplat în sângerosul veac XX. Să nu uităm niciodată!