Constantin cel Mare și Europa Christiana

Îl pomenim astăzi pe Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (274-337). Istoricii îi numără păcatele, dar eu îl socot patron al Europei creștine. I-am citit biografia și i-am admirat geniul politic. Mama lui, Elena, fusese o simplă hangiță. Tatăl său, Constantius Chlorus, era un remarcabil general roman. Treptat, dar implacabil, ambițiosul Constantin s-a convertit de la o mentalitate păgână (venerarea zeului Marte sau Appolo) la credința-n Christus victor. Ce incredibilă transformare!

Fără îmbrățișarea botezului de către acest împărat (chiar și pe patul de moarte, sub ochii lui Eusebiu de Nicomedia), Europa medievală ar fi fost subminată de fragmentare internă, haos și barbarie.

Nu putem nega dimensiunea scandaloasă a vieții private a acestui Pontifex Maximus care s-a botezat târziu, chiar pe patul de moarte. Imnografii bizantini ai Bisericii răsăritene i-au trecut cu vederea faptele reprobabile față de Crispus (cel dintâi fiu) și soția Fausta…

După înfrângerea uzurpatorului Maxențiu, „edictul de la Milano” (313) i-a făcut pe milioane de creștini să răsufle ușurați. Trei secole de persecuție oficială se încheiau. Înceta, definitiv, hărțuirea, umilirea și uciderea urmașilor lui Hristos. Trecerea de la politeism la monoteism avea să provoace o adevărată revoluție teologico-politică. Întreaga lui viață, Constantin a căutat să-și legitimeze guvernarea monarhică prin căutarea rădăcinilor cosmice ale puterii, altfel spus, prin venerarea celei mai puternice Divinități. Ordinea socială trebuia să reflecte taxonomiile celeste. Atacat mereu dinăuntru și din afară, Constantin n-a iubit democrația, socotind că orice formă de autoritate trebuie subordonată Principiului universal sau Tatălui ceresc.

Căutând pacea religioasă în Imperiu, el a găzduit la Niceea (325) primul sinod ecumenic al Bisericii, chemat să rezolve cea mai grea dispută hristologică a Antichității târzii. N-a înțeles dogma trinitară și egalitatea ontologică dintre Dumnezeu necreat și Logos. L-a exilat pe Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, făcând concesii partidei lui Arie. L-a invitat la palat pe Antonie cel Mare, părintele pustiei egiptene, dar s-a trezit cu un refuz politicos.

Strategul născut la Niș (în Serbia de astăzi) vorbea grecește și latinește, citind tratate de teologie, atacând năpraznic în luptă, fiind pasionat de arhitectură și artă, dar și un mare apărător al martirilor persecutați sub Dioclețian (de unde și formula hagiografică: Ισαπόστολος Κωνσταντίνος).

Sub raport militar, el a recucerit o parte din Dacia abandonată de împăratul Aurelian. În plan economic, Împăratul a promovat noua monedă din aur (solidus). După ce-a trăit mult timp la Trier, Constantin a construit o nouă Capitală exact pe strâmtoarea Bosforului, la puntea între Răsărit și Apus.

Să-i dăm Cezarului, așadar, ce este al Cezarului…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.