„Vreme este să taci, vreme este să vorbești,” spune Ecleziastul. Beția de cuvinte reprezintă o mare ispită, mai ales când toți se pricep la toate. Occidentul s-a dezvoltat prin specializarea competențelor, mizând pe ierarhia meritului individual.

De-o vreme încoace, în locul științei a apărut ideologia, adică surogatul de filozofie pentru atotștiutori. Spațiul public e sufocat de zgomotul strident al celor care n-au dileme, n-au dubii, n-au remușcări. Pentru aceștia, existența e lipsită de mistere, taine sau penumbre. Ideologul crede că totul e la vedere.

Verbozitatea ascunde, în fapt, prostia găunoasă. Trăncăneala maschează autosuficiența intelectului pauper, absența bunului simț și încremenirea-n proiect.

Cu adevărat agreabil și dezinvolt e tipul socratic care poate să spună, ocazional măcar, „nu știu.” Umilința e resortul progresului intelectual. Insul autentic, atașant și prizabil nu e cel care le știe pe toate și nici cel care caută artificial originalitatea.

Alexandru Paleologu afirma trebuie să ai „îndrăzneala de-a fi banal.” Rareori poți fi sofisticat sau paradoxal, profund și aporetic, făcând recurs la neologisme, la calambur sau la etimologii. (Cine oare n-ar fi uimit să afle că denumirea Șcheii Brașovului are drept rădăcină latinească termenul „sclavus”?)

Nu poți fi mereu briliant, dar poți întotdeauna adopta criteriul decenței. O minte educată e un suflet îmbogățit de memoria culturii în care s-a născut. O inimă smerită e un caracter șlefuit de marea și neprețuita virtute a docilității.

(Fotografie: Titu Maiorescu, spiritus rector, „Junimea”.)