Port amintirea unei copilării greu de înțeles pentru cei mai tineri. Am supraviețuit un deceniu întreg fără televizor, fără telefon, fără ziare și fără Internet. Cenzura presei oficiale hrănea paranoia cuplului prezidențial: Nicolae și Elena Ceaușescu. Viața cotidiană curgea la vale agale, ca o apă mizerabilă, cenușie, urât mirositoare. Eram abrutizați de subcultura politrucilor, schimonosiți de minciună și asupriți de estetica comunistă a „noilor orașe.”

Elevii de gimnaziu combăteau plictiseala prin sport și lectură. Urmăream, deci, faimoasele dispute fotbalistice între Steaua și Dinamo, între Universitatea Craiova și Sportul Studențesc. Nu știu sigur ce făceau fetele, în afara discuțiilor despre „Festivalul Mamaia”. Despre biserică și credință se vorbea prea puțin. Ascultam fragmente de teatru radiofonic, poezii patriotice la TVR sau muzica preferată de Iosif Sava, faimosul meloman.

Orice casă avea rafturi ticsite cu volume ieftine din colecția „Biblioteca pentru toți”. Era imposibil, deci, să nu prinzi gustul lecturii. Vara o petreceam la bunici și eram chemați să ajutăm la prășitul porumbului ori la cules de prune, piersici sau legume. Când scăpam de corvoada agricolă, devoram în răcoarea unei case bătrânești romanele lui Dumas, Jules Vernes sau Marin Preda. O sănătoasă competiție între verișori ne ținea-n priză. Dacă bine țin minte, am parcurs într-o singură zi 350 de pagini din „Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu. Eram fascinat de Eminescu, Gogol și Dostoievski. Studiul trecutului era singura noastră scăpare. De ce? Pentru că prezentul era aberant, opac și precar.

O altă pasiune a copilăriei a fost geografia. Învățam pe de rost numele unor capitale obscure, de la Bujumbura (pentru Burundi) până la Antananarivo (din Madagascar). Vara, sub nucul din fundul curții, răsfoiam atlasul geografic al lumii și-mi notam informații despre țări, mări, insule și lanțuri muntoase. Căutam să memorez heraldica unor steaguri medievale sau expresii de limbă latină (puse la dispoziție de Larousse).

Seara, băieții mai mari aduceau („la răscruci” sau în fața blocului) vreun casetofon nemțesc cu leduri. Se apucau și rulau toată noaptea piese din repertoriul lui Jennifer Rush („The Power of Love”), Dire Straits („Brothers in Arms”), Tina Turner („Simply the Best”), Roxette („Listen to Your Heart”) sau Elton John („Sacrifice”). Poate chiar și alți artiști occidentali, despre care azi nu mai știm nimic…

Pasiunile moderniste din timpul verii erau imediat corectate de exigențele clasiciste ale profesorului Hugo Hauptmann — poreclit și „Scherzo”. Îndrăgostit de muzica simfonică, dascălul nostru deschidea intempestiv ușa clasei, aruncând înspre elevii îngroziți o privire ironică, ieșită de sub frizura nietzschean-wagneriană. Își dădea jos parpalacul crem, asortat cu basca verde-kaki, tăcea prelung și ne dădea, subit, un extemporal. Eram chemați să recunoaștem piese celebre din Ceaikovski, Rachmaninov sau Brahms. Nu știam să facem asta? Eram socotiți niște inculți sau barbari.

Domnul Hauptmann ne iubea sufletele și credea-n idealul european al formării umaniste. Organiza, deci, la Filarmonica din Arad audiții pentru elevi, unde aveam acces gratuit la numeroase concerte. Într-o sală cu acustică perfectă, am trăit adeseori – în compania lui Vivaldi, Bach sau Mozart – sentimentul măreției și al sublimului. M-a uimit triumful nobleței asupra abjecției (la Beethoven) și al vieții asupra morții (la Mahler). După fiecare concert ne simțeam purificați, umanizați și mai pregătiți, parcă, pentru lupta aspră a vieții.

Pentru aceste insule de poezie, frumusețe și normalitate voi rămâne veșnic recunoscător.

CITEȘTE ȘI OAMENI CARE AU FOST