În România e nevoie de eroism pentru a produce erudiție. În Occident e suficientă hărnicia.

La Londra, savantlâcul înseamnă perseverență. La București, precizia filologică e clădită prin jertfă. Eminescu făcea foamea, uneori, pentru a cumpăra un vechi manuscris. Și astăzi, tipărirea publicațiilor de nișă presupune o chetă prealabilă: oameni avuți sau prieteni plecați peste hotare.

Cercetătorul pasionat de medievistică, orientalistică sau arheologie renunță frecvent la concedii exorbitante sau la răsfățuri culinare; va uita de haine scumpe, mașini fițoase ori accesorii high-tech… Pentru ce toate acestea, mă întrebați?