Pacea Crăciunului

Sărbătoarea Naşterii Domnului s-a ivit dintr-o istorie de lungi aşteptări, încununate prin popasul veşniciei în acest veac. Miracolul celebrat de întreaga creştinătate se deapănă în cuvintele credinţei. Un lucru poate fi spus lumii întregi despre Crăciun şi acesta se leagă de harul binefăcător al păcii.

De ce facem un armistițiu în aceste zile? Pentru că vrem să cinstim inocența Pruncului. Iisus s-a născut într-o lume violentă pe care, prin cuvânt și faptă, a tămăduit-o.

Visul păcii este una dintre cele mai adânci căutări ale vechiului Israel.

Poporul ales s-a aflat mereu într-un periplu istoric atins de violența tiranilor și adversitatea neamurilor păgâne. De la plăgile îndreptate împotriva Faraonului până la războaiele succesive cu filistenii sau asirienii, trecând experiența exilului și a captivității babiloniene, drama conflagraţiilor marchează memoria sacră a evreilor de pretutindeni.

Urmașii lui Moise s-au luptat, la propriu, pentru pământul făgăduinței. Pe acest fundal dramatic și, uneori, tragic, Profetul Isaia l-a anunțat și l-a așteptat pe Mesia ca pe un „Domn al păcii” (Is. 9, 5).

De ce pacea? Pentru că liniștea este pecetea desăvârșirii. Pentru că tăcerea însoțește gesturile sacre. Pentru că isihia e jăratecul inimii despătimite.

La capătul rătăcirilor zgomotoase, fiul risipitor are nostalgia originilor: el vrea acasă pentru că are memoria intimității paterne.

Liniştea nepătrunsă a Celui necreat precede, în cartea Genezei, aducerea laolaltă a elementelor dezbinate. În locul războiului numit de Heraclit „tată al tuturor lucrurilor”, retorica păcii şi geniul ospitalităţii marchează evenimentul fondator al creaţiei divine.

Grădina Paradisului are drept echivalent sufletesc tihna, calmul, serenitatea. Ziua de Sabat fusese instituită pentru a evoca ceea ce filozoful bizantin Maxim Mărturisitorul denumea „odihna pururea mişcătoare” a lui Dumnezeu. Odiseea facerii se împlineşte în tihna zilei a şaptea. Pentru Regele David, raiul era locul în care „dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11). Precum Sabatul îmblânzeşte neliniștea firii, Crăciunul vesteşte timpul când omul descoperă înălțimea și adâncimea unui gând-vatră. Omul căzut primește, în Hristos, șansa interiorizării.

Pacea lui Iisus nu se amestecă cu pacea lumii (In. 14, 27). De ce? Pentru că răsuflarea acestei sărbători nu se confundă cu garanţiile de prosperitate economică și securitate militară obținută în marile capitale ale lumii, de la Roma la Washington DC, Moscova, Beijing sau Bruxelles.

Pax Christi nu triumfă în faimoasa „pax et concordia proclamată de Cicero. Ne putem aminti, de altfel, că primii creştinii au contestat pretenţia „cetăţii eterne” de-a fi fost sursa metafizică a păcii între neamuri, culturi şi religii. Pentru Biserica vie, binecuvântarea Pruncului şi închinarea Magilor sunt gesturi care fondează o realitate meta-politică.

Pacea Crăciunului este o experiență fragilă și pornește de la regăsirea inimii ca loc al sfințeniei umanului.

Hristos nu oferă o reconciliere somnolentă între două părți care se disprețuiesc. El nu predică toleranța ca indiferență față de adevăr. De aceea, darul Crăciunului nu se ascunde în reflexul destinderii colective la sfârșit de an.

Crăciunul înseamnă bucurie sau veselie, dar nu vacarm și gregaritate. Sărbătoarea Nașterii Domnului nu-i nici o glosă pioasă la delirul consumerist, exhibiționismul narcisic, pofta de lux sau mârlănia prostească a veacului nostru.

Confortul ne binedispune fără să ne facă, în esență, mai înțelepți sau mai buni.

Câți tirani, oare, n-au pretins că „luptă pentru pace”? Și ce-au obținut, dincolo de încarcerarea libertății de expresie? „Pacea” popoarelor captive înăuntrul graniţei Imperiului roşu n-a fost decât rodul fricii și al terorii.

Pentru a înflori ca o virtute, pacea trebuie să crească pe solul libertății.

Comunismul ni l-a adus cândva pe „Moş Gerilă.” Urmașii ideologiei egalitare interzic astăzi colindele în campusurile studențești din Occident, sub pretextul luptei pentru diversitate și toleranță. Câtă sminteală! 

Aș mai face o ultimă observație: pacea Crăciunului plasează mintea omului credincios dincolo de calculul machiavelic al celor care, venerând puterea, se iubesc doar pe sine și-l urăsc pe Dumnezeu.

Cultul puterii e sindromul unei lumi năclăite în logica imanenței. Recursul la coerciţie scoate la iveală natura căzută a omului care și-a uitat vocația și măreția. Uneori trebuie să pedepsești fărădelegea, dar oferind o șansă răufăcătorului.

În schimb, urmașii lui Irod oferă violenței un caracter obligatoriu și permanent pentru viața comunității. Ei justifică oricând crima, abuzul și toate celelalte porniri animalice pe care Dumnezeu le-a șters din inima sfinților.

„Slavă întru cei de Sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” – sunt cuvintele rostite de îngeri la Betleem, dar şi de câţiva prizonieri ai Gulagului sovietic, luminaţi prin colind în ierni siberiene lipsite de orice altă speranţă.

Acum, vine şi la noi Crăciunul. Este vestea cea bună – cea mai bună – a anului în amurg.

Susține România Deșteaptă: donează o carte!

Investește în viitorul României: tu donezi o carte despre dialogul între știință, cultură și religie iar noi o transportăm gratuit la cei mai înzestrați tineri din liceele țări. Mulțumim!

$9.99

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.