Obsesia comunistă a betoanelor ne agresează privirea: privești agale în zare și un pumn de beton îți tumefiază ochiul.
Mulți est-europeni și-au părăsit țara și pentru că s-au săturat de barbaria urbanistică a perioadei staliniste sau ceaușiste. În București, dar și-n alte orașe din România, omul obișnuit confruntă zilnic vestigiile hidoşeniilor construite între 1950 și 1989. Atracția Occidentului, trebuie s-o spunem, ține și de o estetică superioară a străzii, a grădinilor și a parcurilor aflate dincolo de Cortina de Fier.
Realismul socialist a propulsat principiul economisirii în construirea locuințelor comune: s‑au înălţat astfel blocurile gri de beton armat, formând un veritabil panopticon, unde vecinii știu totul despre semenii lor. Așa s-au născut ulițele prost pavate, lipsite de orice contact cu soarele, apa sau verdeaţa. Sistematizarea satelor a făcut, de asemenea, ca mii de case țărănești să fie transformate în simple adăposturi.
Civilizaţia stalinistă a urâtului a provocat depresii colective, în absenţa vechilor sărbători comunitare; a năşit alienarea psihică a oamenilor scufundați ca niște piese de lego într-un oraş anonim. În cuvintele istoricului David Landes, „noul sistem [comunist] a produs urâțenia în masă: clădiri şi ferestre inegale; exterioare vopsite şi găurite; blocuri din ciment brut; echipament defect; maşini ruginite; structuri metalice abandonate – pe scurt, o mizerie țipătoare.”
Fără o alianță între politicienii gospodari și oamenii de cultură, orașele noastre vor fi pentru încă o sută de ani pepiniera perfectă a Marelui Exod.