Creștinismul de salon a reapărut la noi prin gnoza intelectuală, adică o modă culturală descotorosită de nevoia Întrupării adevărului în propria carne; un creștinism pentru care Biserica — sau Trupul lui Hristos — e facultativă, ca și dogmele teologice sau învățăturile ei morale.

O filozofie a paradoxului, simultan acomodantă și atașantă, iertătoare cu sine și încuscrită lumea, fără porunci netede și mereu îndrăgostit de antinomii.

Un creștinism estetizant, pentru care expresia și stilul precumpănesc în fața substanței. Fenta literară și calamburul te scot din orice încurcătură. (Iar cu puțintel umor, vei putea sluji și la doi domni.)

Un creștinism liberal sub raport doctrinar și libertin sub aspect etic. O religie „nici așa, nici altminteri.” Un creștinism simpatic, colocvial și dubitativ, lipsit de încordări interioare, nostalgii răvășitoare sau nașteri din nou. Cunoașterea celor simpli, dar botezați, n-are prea mare valoare.

O opțiune de viață lipsită de claritatea răspunsului „da” sau „nu” în fața marilor întrebări: moartea și Învierea, virtutea și păcatul, iadul sau raiul. Un creștinism dilematic în raport cu noțiuni tari precum avortul, adulterul, apostazia sau erezia.

Un creștinism al dispensei, al amânării deciziei și al trăirii prin delegație. O credință fără eshatologie, cu Dreptul Judecător plecat într-o perpetuă vacanță.