După cel de‑al Doilea Război Mondial, Eliade a trăit exilul scriind texte dramatice despre loviturile letale aduse de nomenclatura Partidului Comunist unei culturi românești tradiționale.

Prolecultismul impus de sovietici marginase deja operele unor mari cărturari români de factură europeană, precum Dimitrie Cantemir (1673—1723), B.P. Hașdeu (1836‑1907), Vasile Pârvan (1882‑1927) sau Constantin Brâncuși (1876—1957). Ziarele diasporei cu care Eliade a colaborat n‑au ezitat să deplângă atacul bolșevic împotriva artei, a culturii și a libertății spiritului.

Dacă ascultăm pe doctrinarii marxiști, ar însemna să se oglindească în opera de artă ultimul articol‑program din Pravda. Un scriitor sovietic, ca și un scriitor din țările ocupate de sovietici, e dator să comenteze prin literatura lui tactica partidului comunist: să elogieze eroii istoriei ruse în 1942‑44 și să batjocorească «ideologia decadentă a imperialismului anglo‑american» în 1947‑1949.

Comunismul a mutilat arta și a otrăvit izvoarele spiritului creator. Și, mai grav, a interzis dreptul la o identitate religioasă liber asumată. Decretul de scoatere în afara legii a Bisericii Greco‑Catolice în 1948, demascarea „misticismului” prin interzicerea oricărei activități de tip contemplativ.

Către începutul anilor 1950, mișcări precum „Rugul Aprins” au fost demantelate. Proprietățile mănăstirilor au fost anexate de noile Cooperative Agricole de Producție. Era frecventă delațiunea împotriva fiilor de pastori sau preoți, șicanarea predicatorilor neoprotestanți, încarcerarea elitei din rândul profesorilor de teologie (pr. Ilarion Felea, pr. Dumitru Stăniloae, episcopul Iuliu Hossu, monseniorul Vladimir Ghica etc).

În locul reeducării prin frică, Eliade a apărat dragostea de cultură și spiritualitate. În locul minciunii propovăduite de comunism, „drumul către izvoare” putea reda omului adevărata ei strălucire. Fie ca oaspete al Franței, fie ca profesor în Statele Unite, Eliade a sprijinit exilul și România anticomunistă, denunțând ravagiile totalitarismului roșu.

Eliade a fost geniul care și-a propus „hermeneutica totală” a manifestărilor omului religios, de la apariția scrisului până la nașterea televiziunii. Prietenos cu mărturisitori precum Richard Wurmbrandt, Dumitru Stăniloae sau Virgil Gheorghiu, Eliade a criticat manifestările de „inautenticitate” ale omului recent, tentat să îmbrățișeze ateismul superficial și „lumescul” vieții fără un sens transcendent.

Nu poți înțelege valoarea operei lui Mircea Eliade fără să respingi miopia ideologică a marxismului și fără să recunoști primatul spiritului asupra materiei, al inteligenței asupra animalității, al iubirii asupra urii. Să luăm aminte!

(Fragment din volumul Povara libertății, 2018).