Poziționările ideologice sunt inutile și anacronice. Împărțirea partidelor politice în categorii este reducționistă, pune paie pe focul reflexelor tribale și nu face decât să ne învrăjbească. Nu avem nevoie de principii și viziune, ci de soluții concrete la problemele noastre cotidiene. Asta încearcă să ne convingă unii astăzi.
Dar care sunt aceste probleme și soluțiilor lor? Mulți români au identificat corupția care macină statul ca fiind sursa răului. Lupta împotriva corupției are foarte mulți susținători. Cu toții știm că dacă ar dispărea șpaga și furtul din banii statului, multe lucruri ar merge mai bine. Cum am putea însă să învingem acest flagel?
Calea justiției este necesară, dar nu suficientă. După cum s-a văzut de-a lungul anilor, corupția este precum hidra: când un cap cade, unul nou îl înlocuiește, și mai însetat de putere și bani. Corupția este sistemică și penetrează toate straturile statului, de la portar și brancardier până la director și ministru. Cum rezolvăm această “problemă cotidiană”, care sunt “soluțiile concrete” care trebuie puse în aplicare?
Pentru Dreapta, soluțiile sunt clare. În primul rând, implică liberalizare. Corupția afectează statul pentru că banii cetățenilor colectați prin taxe devin ai nimănui iar cheltuirea lor este la cheremul funcționarilor și politicienilor. La privat corupția este mult mai rară, pentru că acționarii au un interes direct să nu se fure și dețin pârghiile necesare pentru a penaliza imediat un astfel de gest. De asemenea, pe piața liberă cetățenii au opțiuni reale, iar dacă un prestator de servicii nu oferă un raport calitate-preț mulțumitor, îl pot penaliza cheltuindu-și banii la competitorul său. Din acest motiv, cu cât aparatul de stat este mai suplu, cu cât serviciile ne sunt oferite mai mult de privați decât de stat, cu atât corupția se sufocă, calitatea crește și costurile scad.
A doua soluție a Dreptei este redarea prestigiului pierdut funcționarului public, prin promovarea competiției și meritocrației: angajarea și avansarea pe baza performanței, nu a relațiilor și obedienței oarbe; salarii bune (care să micșoreze tentațiile), dar corelate cu efortul individual. Atunci când un om simte că munca și onestitatea lui sunt recompensate pe măsură, este mult mai puțin tentat să-și sacrifice poziția și liniștea pentru niște bani obținuți ilegal sau imoral.
Stânga, în mod tradițional, se opune privatizărilor și competiției. “Soluția” ei clasică constă în confiscarea banilor de la cetățeni și mediul privat, prin taxe, impozite și împrumuturi, pentru a arunca apoi sumele strânse astfel în sistemele de stat, susținând că asta va îmbunătăți lucrurile. Creșteri de salarii nediferențiate pe criterii de performață, împovărarea investitorilor și întreprinzătorilor privați, înființarea companiilor de stat și deci implicit centralizarea puterii, iată câteva din măsurile la care apelează Stânga. Rezultate lor se văd în jurul nostru zi de zi. Chiar dacă oamenii care implementează astfel de “soluții” ar fi cinstiți, rezultatele vor rămâne nesatisfăcătoare. Intențiile bune nu sunt suficiente pentru un rezultat pozitiv.
Desigur, nu toate deciziile se iau exclusiv pe criterii doctrinare. Simplificarea realității și divizarea excesivă nu ne fac bine și ne pot împinge spre fanatism. Dar experiența arată că, odată ajunsă la putere, o forță politică este inevitabil pusă în fața unor decizii controversate care trebuie luate pe baza unei înclinații ideologice înspre una din cele două mari direcții: Dreapta sau Stânga.
Dacă, din considerente de strategie electorală, un partid preferă să nu se poziționeze explicit pe această axă, poate fi un lucru de înțeles. Dar dacă în sânul lui nu există o astfel de aliniere valorică, șansele de a supraviețui în timp, fără a fi confiscat de un curent sau altul, sunt minime. Iar dacă alinierea nu este de-a lungul principiilor Dreptei, riscă pe termen lung să facă mai mult rău decât bine, chiar dacă intențiile sale sunt nobile la început.