Seara de pomină mi-a scos la iveală neînțelegerile fundamentale din spațiul academic apusean. Într-o atmosferă dominată de consensul mulțimii ignorante, dizidența se plătește scump. Presiunea de grup strivește mințile necoapte și caracterele șovăielnice. Duplicitatea e larg răspândită: una gândim, alta fumăm. Duminica putem asculta o predică religioasă iar luni suntem angajați într-o campanie revoluționară. Schizofrenia atinge mai ales persoanele venite din societăți conservatoare: est-europenii, africanii sau latino-americanii. Nimeni nu are o carieră profesională dacă pe lângă etalarea unor competențe tehnice n-a îngurgitat marotele noului colectivism.

REVELION MULTICULTURAL (PARTEA A III-A)

În zadar a expus teologia creștină amestecul dintre sacru (cetatea lui Dumnezeu) și profan (împărăția Cezarului)! Puțini mai găsesc relevantă analiza făcută de Augustin din Hippona (354-430) războiului just, mândriei civice și patriotismului. Sunt irelevante pentru postmoderni remarcile lui Toma d’Aquino (1225-1274) despre limitele guvernării. Ceea ce contează e doar inocularea adversarului cu sentimentul vinovăției. Identitatea creștină presupune, într-un fel aproape ereditar, o culpă istorică mai grea decât păcatul adamic. De aici și insistența, ad nauseam, asupra celor trei mari calamități ale planetei Pământ: rasa albă, creştinismul şi instituțiile politico-economice ale Occidentului euro-atlantic…

Răzbelul de vreo două ceasuri purtat la miezul nopții m-a dezarmat. Diagnosticul filozofului Allan Bloom (reluat la noi de Horia-Roman Patapievici) se confirmase cu asupra de măsură. Orice tânăr care sfidează astăzi „ortodoxia” științelor umaniste e desemnat „eretic” și persona non grata. Mulți ani la rândul, bătălia pentru adevăr mi s-a părut un război pierdut. Nenumărați scriitori români care traversaseră Oceanul pentru o carieră universitară americană deveniseră obedienți slujitori ai relativismului dilematic. Puținii gânditori politically incorrect s-au trezit acuzați de trădare a „acțiunii afirmative” și a „idealurilor diversității.”

Legiunea de sofiști care ponegresc instituțiile tradiționale are un zel excepțional. Pentru maeştrii bănuielii (i-am numit pe Marx, Nietzsche, Freud), lumea occidentală s-a construit printr-o camuflare sistematică a relațiilor de producție, a voinței de putere sau a subconştientului individual (dominat de irepresibile pulsiuni sexuale). Eliberarea de trecut ar veni, deci, cu promisiunea unei libertăți infinite. Inocența e o iluzie. Posesorii de capital trebuie taxați.

Textul Decalogului se cuvine fi uitat. Pudoarea merită înfrântă. Cohorte de milițieni propagandişti din școli și Universități au decis, neîntrebați de nimeni, să lanseze programul de reeducare a noilor generații. Părinții sunt buni doar să plătească. Valorile conservatoare ale „vechiului regim” trebuie demascate pentru ca nu doar elitele, ci și oamenii de rând să accepte un dezastru spiritual și o mutație antropologică de proporții.

De la întâmplarea din 2009, poliția ideologică a campusurilor universitare și-a intensificat activitatea de monitorizare, incriminare și demonizare a profesorilor conservatori. Simpla susținere acordată unui candidat republican la funcția de președinte al Statelor Unite trece drept fanatism, hate speech, exagerare. Idiotizarea unei studente doctorande ca Rachel a fost posibilă prin eliminarea culturii religioase din casele burghezilor de rând.

După ce-au renunțat să mai citească Biblia, americanii emancipați n-au deschis operele clasicilor, ci au butonat telecomanda și televizorul. Cancerul colectivismului s-a manifestat și mai pregnant după apariția rețelelor de socializare pe Internet. Gândirea gregară (sau „mutonieră”, cum îi spunea cândva Mihai Șora) a înlocuit noblețea solitară a conștiinței individuale. Cultura de masă s-a propagat cu rapiditate și a coborât standardele academice la nivele nebănuite. Produse și recoltate din laboratoarele confuziei psihologice, eșantioane întregi de viruși culturali se răspândesc cu mare rapiditate.

Grija principală a noilor generații de dascăli este aceea de-a nu ofensa și mai puțin de a educa. Pe cale de consecință, studenții se consideră îndrituiți să demoleze, nu să admire. Deși n-au ridicat fundația unei case, deși n-au crescut un copil, deși n-au parcurs biblioteca marilor cărți, învățăceii se simt chemați să reacționeze la agenda politică a zilei, iar nu la paradoxurile științei, ale artei sau ale filozofiei. În acest fel, tinerii ignoră atât imperativul pragmatic al responsabilității individuale, cât și chemarea la înțelepciune a înaintașilor. Hormonii bat neuronii. Efectul? Decesul Universității ca spațiu dedicat tihnei și învățăturii. Iar atunci când plouă ideologic în California, umbrela se poate deschide la București…

Deși America a fost fondată de niște studenți ai teologiei creștine (the pilgrim fathers) aflați pe ambarcațiunea Mayflower, noile generații crescute sub cupola colegiilor seculare n-au parcurs nici măcar două pagini din scrierile lui Pavel sau Ioan din Patmos. Titlul de maximă competență (philosophiæ doctor, abreviat ca Ph.D.) este atribuit unor oameni care n-au o cunoaștere elementară a canonului occidental. Cine permite un asemenea abuz? Sintagma anything goes.

Poți disprețui învățăturile Sfinților Părinți, dar n-ai voie să ironizezi şamanismul siberian sau animismul din Tanzania; abuzurile sexuale ale unor reprezentanți LGBT pot fi trecute cu vederea, dar păcatele clericilor din Vatican sunt expuse gălăgios și fără nuanțe. Critica comuniștilor din Cuba sau Venezuela le amintește criticilor de senatorul McCarthy, însă Islamul rămâne, pretutindeni în lume, o „religie a păcii.”