Preopinenta mea nu investiga o legitate, ci își predica dogma; ea nu asculta opinia adversă, ci stătea la pândă pentru a-și invoca apoi mantra. „Rămâne un fapt indisputabil”, mi-a repetat cu ochii injectați de ură, că „doctrina creştină e cea mai criminală religie de pe pământ.”

Tensiunea atinsese apogeul, pentru că eram direct acuzat de asocierea cu o ideologie sângeroasă. „An undisputed fact”, îmi spunea domnișoara îndemnându-mă, cordial, să-mi beau paharul de vin. „Pe ce te bazezi?”, am replicat. Rachel: „My arguments are based on a large scholarly consensus.” Pe lângă invocarea unei autorități epistemologice lipsită de valoare morală, campioana postmodernismului mi-a spus că nu credințele monoteiste, ci religiile sincretice sau politeiste sunt mai înclinate spre toleranță. Ghiveciul metafizic e simpatic și îngăduitor.

REVELION MULTICULTURAL (PARTEA ÎNTÂI)

Obosit de sterilitatea discuției, am cugetat la definiția oferită de Wittgenstein „jocurilor de limbaj.” În fond, mi-am spus, noi discutăm despre caracterul inocent sau criminal al unor sisteme de credință, fie ele religii, filozofii politice sau ideologii. Eram prins într-o dispută despre valori. Trăirile religioase din copilăria mea reprezentau o cunoaștere a priori pe care cineva dorea s-o destructureze prin invocarea unor catastrofe ale istoriei (o cunoaștere a posteriori).

REVELION MULTICULTURAL (PARTEA A II-A)

Ce-ar fi dacă eu aș judeca ideologia drepturilor omului din perspectiva sumbră a milioanelor de avorturi comise în ultimele? Cum putem judeca proiectul modernității în fața victimelor din abatoarele naziste, din tranșee, lagăre și închisori? Cum explicăm faptul că Hitler, un lider ales democratic, a produs oribilul Holocaust iar Stalin, ateu convins, a perfectat planul leninist de-a realiza infamul Gulag? Dacă vrem să imputăm cuiva cultura morții, de ce nu ne referim la revoluția maoistă? Cum putem ocoli tenebrele din mintea unor dictatori precum Pol Pot, Idi Amin sau Kim Ir-Sen? Dacă vorbim despre religii, de ce excludem religiile seculare?

Da, tribunalele Inchiziției trebuie denunțate, dar ce facem atunci când vărsările de sânge ale Evului Mediu pălesc în fața industriei asasinatului modern? Până la urmă, mi-am spus, numai Dumnezeu are statistica precisă a cadavrelor ascunse prin măruntaiele pământului. Admit existența unor nesfârșite aberaţii ale sistemelor politice occidentale – războaiele cetăților grecești, luptele fratricide între romani, disputele între latini și bizantini, persecuțiile la adresa ereticilor, exploatarea populațiilor indigene de către misionarii spanioli, existența sclaviei în economia sudiștilor americani sau pogroamelor anti-semite din Rusia țaristă. Toate aceste fapte reprobabile s-au petrecut, dar ele nu pot fi imputate Trupului mistic născut din jertfa lui Hristos pe Cruce.

Una e viața creștină, alta e manipularea politică a Evangheliei. Iisus n-a murit pentru a salva retorica mincinoasă a unor instituții lumești. E obligatoriu să distingem între sfinți și păcătoși; între eroi și trădători; între martiri și oportuniști. Oameni precum Grigorie de Nyssa (335-395), Francisc de Assisi (1182–1286) sau John Wesley (1703-1791) n-au slujit o ideologie, ci au salvat suflete rătăcite prin tărâmul neasemănării. Secole mai târziu, personaje precum Maria Skobţova (1891–1945),  Edith Stein (1891-1942) s-au sacrificat pentru a salva evrei nevinovați din infernul nazist. Creștinii morți la Ravensbrück sau Auschwitz știau că pietrele vor vorbi dacă ei ar fi ales să tacă. În fața suferinței, drepții lui Dumnezeu au trăit apocalipsa interioară.

I-am spus lui Rachel că funcția profeților a fost, dintotdeauna, aceea de-a amenda nevrednicia organismelor religioase, înclinate să facă diferite compromisuri din pricina slăbiciunii umane. Greșelile unor cardinali ai Bisericii față de savanți precum Galileo Galilei au fost recunoscute. Istoricii ecleziastici au documentat amplu abuzurile provocate de cruciade. Ceea ce se știe prea puțin este numărul de vieți salvate de apostolii autentici ai credinței? Câţi tâlhari, delicvenți sau desfrânaţi n-au fost vindecați, îmblânziţi, umanizaţi (sau chiar îndumnezeiţi) de Vestea cea Bună? Cum au apărut în lume oameni excepţionali precum Ignatie Teoforul (†107), Melania cea Tânără (383–439), Benedict al Nursiei (480–547), Billy Graham (1918-2018) sau Maica Tereza (1910-1997) din Calcutta?

În ce condică intră orfelinatele și leprozeriile, aşezămintele pentru bătrâni, banul oferit văduvei sau ajutorul acordat tinerilor studioşi, secole la rândul? Dar sponsorizarea unor mari artiști, precum Leonardo da Vinci sau Andrei Rubliov? Cum putem uita lucrarea credinței asupra capodoperelor muzicale produse de Palestrina, Vivaldi sau Bach? Dar miracolul carităţii? În ce fel apreciem dialogul dintre teologie și știință pe care l-au găzduit, secole la rândul, Universităţile occidentale? Cui atribuim eliberarea sclavilor, dacă nu unor creștini pasionați precum William Wilberforce? Dar triumful persoanei umane într-un sistem juridic gândit pentru a apăra proprietatea privată de lăcomia colectivistă?

Toate aceste argumente erau părtinitoare într-un bastion al marxismului progresist. De la Christopher Dawson (1889–1970) până la Maurice Cowling (1905-1988) sau Paul Johnson (n. 1928), doar istoricii creștini mai apără realizările civilizației Decalogului. Când a început să-și dea ochii peste cap, Rachel m-a lăsat să înțeleg că pălăvrăgesc prea mult. Eram pregătit să plec. M-am ridicat de pe scaun, dar Alima a aruncat o ultimă săgeată: „şi totuşi, de ce creştinii au făcut cel mai mult rău în istorie?” Răspunsul meu a fost abrupt. „Știu doar atât: exigenţele Evangheliei frizează imposibilul: întoarce obrazul, iartă-ți aproapele, iubeşte-ţi duşmanul.” Când Rachel mi-a zis că „e mai onest să ucizi pentru un scop declarat (precum comuniştii care și-au dorit puterea) decât să practici ipocrizia”, știam că discuția s-a încheiat. Sunt jihadiștii mai vrednici doar pentru că vorbesc deschis despre sabie (sau pentru că o folosesc eficient)? Trebuie dezavuați creştinii, întrucât au ales modelul desăvârșirii supreme și, astfel, se pocăiesc pentru greșelile știute și neștiute?

M-am scuzat elegant și am ieșit pe ușă. Nu înainte de-a auzi replica unei alte iluminate de la masa acestui incredibil revelion multicultural: „Christianity was a pretty nasty business, right?…” M-am gândit atunci că strămoșii studenților Universității din Michigan făcuseră parte dintr-o generație de creștini misionari ai Occidentului civilizator. Luteranii pe care Sonia îi reprezenta la masă construieseră școli, biserici și drumuri în atâtea țări africane. Exercițiul de negație și autoflagelare verbală la asistasem mi s-a părut cu adevărat neverosimil. Cum poți judeca două milenii de istorie ignorând textele fondatoare ale lui Iisus din Nazaret? De ce am crede în efectul eliberator al demitologizării, când nevoia copiilor de povești îi urmărește și pe adulții din cinematografe?

(va urma)