Am aruncat o privire melancolică spre fereastră. Câțiva fulgi de zăpadă se zbenguiau sub lumina felinarului stradal. Eram la cumpăna dintre ani, într-un loc străin de visul libertății. Mă simțeam singur, surghiunit și stingher. Dintr-o politețe prost înțeleasă, am rămas mai departe expus la interogatoriul preopinentei mele. Rachel a admis că jurisprudenţa islamică recomandă lapidarea sau flagelarea pentru păcatul sodomiei. Pedepsele aplicate păcătoșilor din lumea arabă sunt evidente. Cu toate acestea, creştinismul e mai vinovat decât toate celelalte monoteisme. De ce? Pentru că Paul din Tarsus a abolit legea scrisă şi, în acest fel, a ridicat ștacheta pentru judecata păcatului făcut cu gândul, nu doar cu fapta.

REVELION MULTICULTURAL: PARTEA ÎNTÂI

O ascult stupefiat pe Rachel și o întreb dacă noțiunea de „om lăuntric” nu presupune, totuși, desprinderea de obsesia sexualității. Realizez că interlocutoarea mea n-a pus vreo limită experimentelor sale intim-erotice. Degeaba îi vorbesc eu despre cartea seminală a lui Peter Brown (intitulată The Body and Society), unde se explică importanța organului inimii ca seismograf al vieții spirituale. Referinţele erudite la Antichitatea târzie trădează dispreț și aroganță. Caut, atunci, să mă refer la iertarea acordată de Iisus desfrânatelor. Rachel susține că-i vorba despre o poveste apocrifă care trădează, oricum, o prejudecată misogină la adresa unei profesii legitime: prostituția. Și dacă Iisus a avut o relație cu Maria Magdalena?

Schimb imediat subiectul și îi evoc blândeţea terapeutică a călugărilor din faimosul Pateric. Cuvintele bătrânilor din Apophthegmata patrum nu ţin într-o lume urbană, tehnologizată și igienizată. Compasiunea lui Avva Sisoe ori plânsul părintelui Pimen n-au nicio relevanță pentru campionii unui ateism politizat, agresiv și anistoric. Rachel plusează: „creştinismul e violent nu doar cu minorităţile sexuale sau categoriile sociale defavorizate, ci cu toate popoarele umanităţii.”

Nu știu cum am reacționat în fața acestei acuzații paușale, dar prin cap mi-au trecut atunci imagini ale regimului instalat de Ana Pauker la București.

M-am gândit pentru o clipă la experimentul Piteşti, unde cerberii reeducării doreau să obțină din gura deținuților politici mărturisirile făcute astăzi, sub presiunea modei, de niște cetățeni „liberi” ai planetei.

În fața unor țărani obligați să citească „Biblia hazlie”, propagandiştii anilor 1950 s-au străduit să demonstreze absurditatea învățăturilor creștine. După douăzeci de ani de la căderea comunismului, primeam cursul-scurt al vechilor marxiști-leniniști din gura unei viitoare profesoare: „Christianity is the most murderous religion on earth.”

Când Rachel a enunţat această propoziție, nimeni n-a schițat vreo umbră de indignare morală sau neliniște intelectuală. Sub raport logic, combatanta noastră comitea o eroare impardonabilă: generaliza o acuzație plecând de la niște circumstanțe istorice izolate. Ceea ce pentru Foucault, Derrida sau Lyotard pare intolerabil („tipurile ideale” din opera lui Max Weber) sau inacceptabil (referința condescendentă la „păgâni” din literatura patristică), devenea acum o metodă convenabilă de analiză și „deconstrucție” a unei bimilenare culturi „logocentrice.”

Ascultam o poveste care incrimina violent credința bunicilor într-un Dumnezeu al bunătății, al cumsecădeniei, al boieriei. Rachel folosea procedeul pervers de esențializare pentru a construi o metanarațiune din care să reiasă că eu sunt opresorul. Tacticile mi-au devenit foarte evidente.

Discuția nu era despre adevăr, ci despre putere. Nu se punea problema să descoperim împreună ceva nou. Miza era controlul asupra limbajului și ierarhia dominației constituită prin acest ping-pong al conversației. Aflată în fața unui creștin alb, european și heterosexual, feminista noastră ultragiată revărsa o avalanșă de judecăți reducționiste din tolba canonului marxist.

(va urma)