Ateismul e, până la urmă, o formă de reducționism epistemologic.

Prin ateism, lumea e mai mică, mai strâmtă, mai înghesuită. Când negi problematica Divinului, suspenzi întrebarea privind cauza primă a tuturor lucrurilor (reflecție deja prezentă la Platon sau Aristotel).

Ateismul nu e rezultatul necesar al unui demers științific, ci un postulat ideologic. Absența lui Dumnezeu nu poate fi subiectul unei investigații empirice. Nu poți demonstra în laborator inexistența unei instanțe, prin definiție, transcendente.

Ateismul militant este, de fapt, produsul raționalismului de secol XVIII, care a respins o anumită metafizică medievală (onto-teologia). Chiar și tezele unui Voltaire tot un reducționism metodologic apără.

Axiomatica sau fizica modernă s-au adaptat, în schimb, mult mai bine la tensiunea logică a paradoxului. Nu mă miră faptul că nenumărați savanți (precum John Lennox) au ajuns apologeți ai credinței creștine.