Bun, ne-a vizitat și carismaticul domn Juncker, alături de zâmbitoarea doamnă Crețu. Prietenul nostru luxemburghez a pupat niște frunți, a râs cu poftă și a debitat unele platitudini. Ce n-am înțeles eu, până la urmă, e dacă există un plan pentru UE (după Brexit și după Trump). Au liderii noștri o strategie?

Nu posed inteligența birocraților și nici subtilitatea experților, dar întreb totuși: vor fi două, patru sau șapte viteze? Cum merge, de fapt, Europa? Problema Uniunii este Polonia (o țară puternică) sau, mai curând, stagnarea economică din țările mediteraneene (un fenomen endemic)?

E clar pentru toată lumea că viața tinerilor născuți în Andalucía, Sicilia sau Makedonia (Gr.) nu seamănă cu oportunitățile profesionale ale studenților din Niederbayern, Freiburg sau Tübingen.

Pentru unii, viitorul înseamnă șomaj, depresie și tristețe: șosele pustii, chirii mizere în cartiere părăsite, un scuter sau o bicicletă second hand. Pentru alții, urmează decenii de prosperitate, cu prime grase la companii de succes, o vilă scumpă, un BMW electric, vacanțe în Malibu, Alaska sau Bora Bora. 

Ca și America de Nord, Europa e un continent al inegalităților accentuate. Cuvinte precum “solidaritate”, “casa comună” sau “cetățenie europeană” sună frumos, dar nu țin de foame. În Spania, Grecia sau Italia, o proporție uriașă din segmentul tânăr de vârstă cunoaște șomajul (70% în Melilla sau 58% în Calabria). România, de asemenea, are zone de sărăcie extremă.

Știu că Trump e un capitalist fanatic, dar care e soluția liderilor UE pentru popoarele europene? Ce facem cu zonele paupere, că au trecut patru decenii de la “integrarea” lor? 

Am lipsit din țară, dar a apucat cineva să-i pună această întrebare distinsei doamne Crețu sau lipiciosului domn Juncker?

#QuoVadisUE