De ce ținem un jurnal?

Este oare vanitatea matca necesară a unui jurnal de tinereţe? Rămâne oare retrospecţia un paravan prea străveziu pentru nevoia, legitimă şi urgentă, a cunoaşterii de sine? Uităm oare foarte uşor cuvintele psalmistului care, aflat în faţa Celui prea-înalt, mărturisea: „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii” (Psalmul 89, 4).

Nu cred că această bănuială este neapărat îndreptăţită. Scriem uneori despre trecutul care ne-a marcat. Ne temem cu toții să murim tineri şi inutili.

Anamneza literară este, totodată, parte a unei culturi a mărturisirii la care invită experienţa libertăţii interioare. Îngerul păzitor ne îndeamnă uneori să vorbim. În buna tradiţie augustiniană, mântuitoare este acea mărturisire sinceră capabilă să avanseze tehnica „ştergerii de sine” (self-effacing). Jurnalul adevărat restituie nuanţe ale timpului inevitabil pierdut şi, de aceea, repovestit în sens terapeutic. Trebuie să învăţăm mereu să vorbim despre lucrurile care nu ne aparţin – deşi ne ating chemările sufleteşti de adâncime. Peste veacuri rezistă doar puritatea anonimă a acelei priviri care surprinde enigma prezentului: modul bizar-miraculos în care timpul ni se scurge printre degete – mai ales pentru cele înarmate cu o peniţă.

Nici o operă scrisă nu redă integritatea unui ego narativ fluctuant – Dumnezeu vorbeşte fără scriptă atunci când spune: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3, 14). De aceea, sfinţii abandonează rutina lecturilor masive sau ambiţia construirii unui labirint tipic medieval într-o presupusă „bibliotheca universalis.” Noi ceilalţi, oameni din pridvor, reflectăm adesea umbra nefiinţei – refuzuri, eşecuri, intersecţii, promisiuni. Creştinii educaţi, scriitori sau personaje strict colocviale, ştiu totuşi că nu au un pariu veritabil cu posteritatea. De aceea, pe piaţa rostirilor făcute din cuvintele bune de mâncat, suntem datori cu „momente şi schiţe” de o bunătate fundamentală, capabile să aducă la suprafaţă poetica religioasă a unui vast continent de credinţă, nădejde şi dragoste – en Christo.

Un jurnal scris „pre dulcea limbă românească” cere reconstituirea câtorva repere pierdute – cu precădere în dezordinea dictată de actuala ignoranţă populară faţă de tezaurul tradiţiei ecleziale. Elita tinerilor ai căror ani de formare coincid cu limpezirea soartei politice a Românei post-comuniste ştiu că s-au bucurat de şansa exodului nestingherit către ţări ale lumii cu un relief greu de aproximat la depărtare. De la urmele de paleocreştinism dobrogean până în Egiptul mănăstirilor copte, din ceţoasa Scoţie spre torida Spanie şi Italia sudului mediteraneean, pelerinul studios a întâlnit lucruri care merită împărtăşite măcar oblic, sub titlu de împrumut.

În sfârşit, spovedania care edifică şi hrăneşte nu are termene. De aceea, jurnalul nu este ameninţat de provizorat – precum isprăvile nobile şi tot mai rare ale marilor savanţi. Mărturisirea mai cere, în plus, o invitaţie – poate chiar o rugăminte reînnoită. Paginile de taină se cuvin a fi mai întâi răspunsuri oferite unei asemenea chemări, adresate mai ales pe nota unei fraternităţi cordiale. Pentru naşterea acestor ocazii, îndrăzneţul memorialist va rămâne mereu dator şi încrezător.

2 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s