Statul român e un Stat liberal care garantează libertatea de expresie. Noţiunea de „bune moravuri” este menționată în textul Constituției, fără ca, de facto, literatura licențioasă să fie cenzurată.

Cum reconciliem dreptul la liberă exprimare cu respectul pentru simbolurile sacre? Sunt acceptabile blasfemiile sau jignirile unor indivizi la adresa unor tradiții religioase? Cum păstrăm coeziunea corpului politic al națiunii?

Dacă Mircea Eliade avea dreptate în descrierea fenomenului supravieţurii religiilor contemporane procesului de secularizare, atunci nicio gâlceavă între cruce şi semilună nu va putea ocoli un sistem referenţial cultural: raportul cu istoria, definiţiile conceptuale, sociologia internă a cunoaşterii. Acest terţ – numit cultura argumentativă – este hârtia de turnesol pentru orice inteligenţă verticalizată. Ieşind din sumbra eră a luptelor confesionale, modernitatea europeană nu poate evacua înfruntările silogistice sau războaiele retorice. Cu alte cuvinte: Kulturkampf, über alles.

De ce socot însă conceptul de „egalitate a şanselor” ca insuficient pentru validarea libertăţii practicilor religioase? În primul rând, pentru că relativizarea semantică a conceptului de religie pune, în România, Europa ori SUA, mari probleme de interpretare a documentelor constituţionale, concepute într-o perioadă în care creştinismul era religia dominantă. Statul nu opereaza cu realităţi de tip „tabula rasa“. Nici cultele, nici statul nu sunt entităţi lipsite de memorie. „Egalitatea sanselor” înseamnă oare ca biserica scientologilor să revendice în România legitimitatea pe care o are Biserica greco-catolică, cu pleiada sa de cărturari sau martiri transilvăneni?

Aşa cum arată studiile recente de istorie a religiilor, comportament „religios” au putut revendica însă mişcări foarte diferite ca stilistică, orientare, cultură ori sensibilitate politică. Fenomenul „New Age” sau apariţia faimoaselor „New Religious Movement” pune serioase întrebări legate despre graniţele conceptuale ale categoriei „religie” nu doar într-un sens academic, ci pragmatic. Care „zei” pot accesa panteonul vizibil al modernităţii? Mai mult, care religii pot beneficia de sprijinul societăţii – oferit prin instituţiile statale clasice? Secta AUM în Japonia ori secta MISA condusă de Gregorian Bivolaru, se califică oare pentru titlul de parteneri sociali? Evident, o întrebare similară şi-o pun legislatorii britanici ori americani când primesc cererea de recunoaştere din partea unor asociaţii islamice radicale – care, deşi cu potenţial terorist, decid să opereze la vedere, cel puţin pentru o perioadă de timp.

Sugestia că România promovează activ discriminarea pe bază religioasă doar pentru că cere existenţa de facto a 300 de persoane pentru înscrierea ca persoană juridică a unei Asociaţii religioase şi 0,1% din populaţia ţării pentru validarea unui cult mi se pare, în cel mai bun caz, naivă, dacă nu tendenţioasă.

Ar fi eronat să credem că Germania sau Italia oferă astăzi Bisericilor ortodoxe autocefale facilităţile fiscale ori logistice de care se bucură Biserica romano-catolică. Principiul prudenţei cu care orice societate matură din punct de vedere istoric tratează apariţia altor mişcări religioase mi se pare un semn de normalitate.

Obţinerea recunoaşterii Statului, în sens hegelian, presupune o dialectică istorică de durată şi testul fidelităţii indivizilor față de comunitatea politică a națiunii moderne (care nu este o națiune în absența unor mecanismele reprezentare publică).