În luna noiembrie a acestui an, filozoful Mihai Șora a sărbătorit un centenar. În semn de prețuire și admirație, public mai jos un eseu despre opera gânditorului român (text redactat acum un deceniu și publicat în volumul Zeitgeist, Ed. Curtea Veche, București, 2010).
Imaginarul biblic
„…Născut, iar nu făcut…” ― astfel se intitulează una din meditaţiile, mai mult cartuziene decât carteziene, publicate de filozoful Mihai Şora în volumul A fi, a face, a avea (1985). Pentru cititorii cărţii Sarea pământului (1978), recursul la o metaforă teologică atât de explicită nu putea să mire. Autorul, obligat să-şi scrie opera într-un climat ostil sensibilităţii religioase genuine, era deja cunoscut pentru curajul învecinării cu marile teme ale gândirii creştine, plecând de la Geneză şi Evanghelii, trecând prin epistolele pauline, pentru a fecunda apoi „abisul interiorităţii” şi miezul paradoxal al reflecţiei unui Pascal sau Kierkegaard.
Pentru Mihai Şora orice logos evoca, printr-un pathos aparte, neliniştile unui eros profund. În iubire, celălalt te interpelează — te nelinişteşte fără să te sufoce. În păcat, dialogul cu celălalt rămâne un paravan iar egoismul, nu deschiderea veritabilă, ne prădează singurătatea. Iubirea aşadar consacră sinele într-un raport de transcendenţă. Cunoaşterea izvorâtă din această postură e mai greu comunicabilă. Cuvintele de la capătul unui parcurs dificil [1] vin să oglindească luminile minţii în chiar „locul inimii”.
În opera lui Mihai Şora, acest orizont poate fi descris genealogic, printr-o examinare a filiaţiilor, mărturisite sau nu, din textura unei scriituri adesea absconse. Mai remarcăm însă profuziunea metaforelor biblice sau patristice din opera filozofului român iar tâlcul acestei prezenţe nu trebuie să rămână nerostit. Analiza efectelor de sens create de câteva imagini seminale ale Sfintelor Scripturi va lărgi semicercul înţelegerii noastre, din aproape în aproape, prin aproximaţii succesive. (Pentru interpret, cercul este prin excelenţă o figură deschisă, fiind supusă doar legilor dilatării sau ale contracţiei.)
Începând cu „Sarea pământului” şi terminând cu „Clipa şi timpul”, cărţile lui Mihai Şora au făcut doar discrete referiri la marele canon al teologiei, filozofiei sau literaturii[2]. Decizia trădează o respiraţie lămurită cu sine, ivită la capătul celor mai puternice emulaţii. Citatele introduse de autor ― întotdeauna printr-un apel stăruitor la original ― nu sunt neapărat şi nişte trimiteri bibliografice. Ultimele rosturi ale firii se cer desluşite printr-un raport intim cu straturile invizibile ale cunoaşterii tacite ― echivalent paideic şi epistemic al acelui „puţin aluat care dospeşte toată frământătura” (I Cor. 5, 6 = Gal. 5, 9). Pentru a ieşi din iluzia trufaşă a oricărei auto-suficienţe, aluzia ironică la alteritatea unei venerabile tradiţii era, în mod terapeutic, necesară. Mihai Şora a practicat această subtilă artă a des-centrării prin aprofundarea „metaforelor vii” care, departe de-a cauţiona ispita reificării gândirii prin idolatrizarea sistemului, i-au potenţat curajul descifrării Marelui Tot într-un „mănunchi de posibilităţi”. Recursul la discursul poetic ― deloc întâmplător, de extracţie biblică ― era firesc pentru cineva care a văzut sarcina filozofării în datele unei tensiuni ireconciliabile. Pe de o parte, găsim privirea obiectivantă a omului de ştiinţă („Savantul”) ― cel care formulează probleme şi caută soluţii la ecuaţii cu mai multe (dar niciodată prea multe) necunoscute. Această aşezare în faţa fiinţei pleacă de la o nemulţumire punctuală şi tranzitorie. Pe de altă parte, există mirarea ― imposibil de confundat cu frustrările unei conştiinţe obsedată de ideea, doar într-un sens mărginită, a depăşirii („Poetul”). De aici se naşte fraza care „transmite unicul prin mijloace unice”[3], formulând dilemele vieţii nu într-o ecuaţie, ci sub forma unui apolog[4].
Concept şi naraţiune
În acest fel, pulsul iraţional al ideologiei şi vraja înstrăinării gregare se sting, împreună cu vocaţia atât de pretenţioasă a sermonizării. Ataşamentul lui Mihai Şora pentru un titlu de inspiraţie biblică ne arată bucuria autorului în faţa Cuvântului care alege să locuiască altfel în lume (care n-a vrut să-l cunoască): mai curând alegând parabola, şi mai puţin expunerea de tip tratat. Mesajul oblic, înţelesul întârziat, rezistenţa la banalitate, construcţia unei fenomenologii a surprizei permanente ― iată caracteristicile limbajului reflexiv al parabolei preţuită de autorul nostru. De ce astfel? Întrucât filozoful nu declamă, ci tâlcuieşte. Parabola sa, încărcată de simboluri sau metafore, nu rezolvă probleme, ci mai degrabă formulează un mister ― mereu penultimul. Conceptul trebuie să intersecteze naraţiunea, pentru a putea fi pus, cu adevărat, la lucru. Năvodul semnificaţiilor de ordin abstract (sau „cerul fragmentat al identităţilor separate şi inerte”) este aruncat în fluxul de reprezentări al subiectului istoric. Or, pentru Mihai Şora, istoria nu îmbată, nici nu orbeşte, ci mai degrabă trezeşte conştiinţa comunitară şi îmbogăţeşte rosturile vieţii. Pentru cei înzestraţi cu atenţie poetică lipsită de intenţie instrumentală, trecutul apare ca relief al marilor sinteze. Acolo, timpul memoriei se îngemănează cu anotimpul intuiţiei.
Gânditorul român n-a făcut deloc concesii imperativului spontan al tenacităţii. Nimic nu este întâmplător în „cantata pe două voci despre rostul poetic” sau „dialogul generalizat” de mai târziu. Recursul la imaginarul biblic ― fie că este vorba de oximoron, metaforă, sinecdocă sau metonimie ― pare chiar unul premeditat. Această adopţie celebrează înrudiri superioare, cum este cea dintre origo şi terminus sau, printr-o miraculoasă întrupare, cea dintre concret şi universal. Cuvântul dinaintea oricărei rostiri inundă plenar, sărăcit doar în aparenţă, domeniul expresiei finite. Pentru a repera acest moment, zelul inventarierii sau pofta adnotării nu trec proba lucidităţii. Cititorul are nevoie de-o situare existenţială adecvată: sfioasă faţă de taina descoperirii (ad modum recipientis), dar înzestrată cu o neştirbită forţă de pătrundere. Ochiul neliniştii lăuntrice escaladează muntele numit adevăr (iar acesta e „un ascetism fără scrâşniri”).
În absenţa unor astfel de remarci, lectura principalelor metafore teologice din opera lui Mihai Şora ar putea părea o simplă dezvoltare a unui index tematic, nelipsită de curiozităţi, dar amputată la nivel hermeneutic. Şi totuşi: filozoful român nu doar intersectează o problematică nouă, ci continuă firul unei tradiţii pe care este gata s-o mărturisească. Ceea ce exegeza contemporană e chemată să surprindă sunt nu doar nişte similitudini, ci raporturile de continuitate între texte.
Revelația bucuriei
Când „Tânărul Prieten” exclamă în faţa „Mai Ştiutorului”: „vorbiţi-mi despre sarea pământului!”, răspunsul capătă un accent patern: „greu lucru îmi ceri, fiule: gustul şi mirosul, îngemănate. Aroma lucrurilor. Savoarea vieţii. Gustate, et videte quoniam suavis est…”[5]. Finalul reproduce, în traducerea din Vulgata, versetul unui Psalm (33, 8 ― LXX) atribuit regelui David: „Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul (óti chrēstòs ho Kýrios)”. Foarte important e aici faptul că fraza se întâlneşte în slujbele Bisericii care prefaţează momentul comuniunii euharistice. Explorarea acestor trăiri îl aduc pe neofit „până la rădăcina bucuriei,” celebrată de faimosul epitalam vechi-testamentar. Discret, Mihai Şora citează „Cântarea Cântărilor” (2, 3) tot în limba latină: „et fructus ejus dulcis gutturo meo” ― „dulce este rodul lui în gura mea!” Experienţa paradisiacă a reîntoarcerii în grădina Mirelui echivalează cu dobândirea „vederii înţelegătoare”, aşa cum filocalic denumeşte autorul „inteligenţa iluminată” ― singură şi cu totul suverană faţă de grijile unui grammaticus.
Tânărului Prieten citează neîncrezător din acelaşi poem: „Sui-mă-voi preste finic şi ţinea-voi înălţimile lui, et erunt ubera tua sicut botri vinea et odor oris tui sicut malorum… („sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere)” (7, 9). Extazul unirii continuă, când Mai Ştiutorul enunţă fraza grecească „kaì lárynx sou hōs oinos ho agathòs… “ („sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul”), în tandem cu acelaşi TP: „destulându-mă cu buzele mele şi cu dinţii” (7, 10). Oda bucuriei duhovniceşti continuă în aceeaşi doxologie erotică, vorbind despre „bucuria iradiantă, bucuria genuină, bucuria explozivă, bucuria suavă, bucuria intens liniştită, bucuria întru sine adunată, bucuria glorioasă, peste lume revărsându-se”[6]. Finalul, stabil dar euforic, este pecetluit de contemplaţia drumului către acel dincolo al bucuriei pure. El este „tulburat” numai de întrebarea lui Iisus adresată iniţial apostolilor: „dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?”
Ce este, deci, „sarea pământului”? În primul rând, cititorul cult va înregistra ecoul unei faimoase şi totodată enigmatice formule evanghelice, găsită în variante apropiate la toţi autorii sinoptici. Cea dintâi formulă rezultă dintr-un discurs parenetic: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Mt. 5, 13)[7]. Părinţii Bisericii arată că, având acest gust aparte, creştinii se deosebesc de restul lumii[8]. Acolo unde virtuţile putrezesc, prin absenţa oamenilor care reprezintă „sarea pământului,” urmaşii lui Hristos aduc strălucirea cristalelor de sare.
Orice societate are nevoie de prezenţa aseptică a cuvântului purificator. Sarea pe rană doare, însă şi vindecă. „Sarea pământului” ― spre deosebire de „sarea mării” ― mai defineşte un atribut excepţional. Nu e propriu pământului, nici plantelor care se hrănesc din bogăţiile solului să dea la iveală roade sărate de la sine. Altfel spus, bucatele gustoase au nevoie de un adaos ― fapt pentru care gastronomia tradiţională (cu saramura între alte bucate) poate deveni artă[9]. Pământul întreţine raporturi complementare cu celelalte elemente: apa, aerul, focul. Gustul este chintesenţa generozităţii tuturor talanţilor puşi în acest creuzet primordial al naturii. A deveni „sarea pământului” înseamnă să primeşti atributul care finalizează şi desăvârşeşte. Sarea este agentul vieţii, luptând nu doar împotriva monotoniei papilare, ci mai ales contra efectelor degradării.
Ocna însăşi n-ar fi putut probabil deveni locul ispăşirilor mute, dacă produsul muncii în salină n-ar fi fost pretutindeni preţuit. Absenţa sării pe masă e, de altfel, indiciul suprem al sărăciei economice. Pentru că oferă, în chip rafinat, prospeţime şi longevitate, sarea a fost dintotdeauna o monedă universală. Nu există cultură care să ignore virtuţile alimentare ale acestei substanţe. Mineral obţinut din locuri greu accesibile, granulele de sare apar la capătul unui proces de lentă purificare, prin cristalizare. Deloc întâmplător, „sarea pământului” e comparată cu celebrele mărgăritare (Mt. 7, 6) care, atunci când sunt prost cântărite, ajung „înaintea porcilor”. Darul adâncimilor, „sarea pământului” este aurul bucătăriei, fără de care gustul ar cunoaşte numai pasta dulcegăriilor sau bezna plictisului[10]. Opusul digerării nesărate nu este însă excesiva edulcoraţie, ci regurgitaţia tristă ori macerarea indistinctă (echivalent al nebuniei chinestezice, sugerat de verbul grecesc mōraínomai). Sarea pământului are, deci, nevoie de-o bucătărie.
Sarea şi focul
Paralel cu pasajul mateian, formula din Evanghelia după Marcu este plasată într-un context mult mai apăsat eshatologic: „Căci fiecare va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare; bună este sarea; dacă însă sarea devine nesărată, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii” (Mc. 9, 49-50). Comparaţia între sare şi foc ― ambele elemente având efecte purificatoare ― nu poate surprinde (un ecou direct se găseşte la 1 Cor. 3, 15). Pentru ca omul să poată rezista la testul judecăţii finale, el trebuie să nu perceapă focul ori sarea drept un element distructiv venit din exterior. Sarea şi focul sunt, dimpotrivă, elemente indispensabile în bucătăria interiorităţii.
Cel searbăd sau căldicel se conservă mai greu şi este incapabil să dea un răspuns. Mai mult, formula imperativă ― „aveţi sare întru voi” (Mc. 9, 50) ― rezonează cu imperativul biblic al facerii. Omul care n-a pierdut gustul uneori usturător al sării are totodată amintirea de tip palimpsest a pământului din care a fost plămădit. Darul păcii vine din perseverenţa sacrificială prin care lutul făpturii căzute se preface într-o mină de sare (şi, am spune, o oază de bun gust). Fără să cureţe conştiinţa, sarea nu este bună „nici în pământ, nici în gunoi” (Lc. 14, 35). Sarea degradată produce consecinţe perfect contrare noţiunii de epurare: o parte infimă este capabilă să infecteze, să falsifice ori să distrugă întregul. Între toate simţurile, gustul şi mirosul sunt primele care se risipesc.
De aceea, pentru a se menţine, bucuria pură a comuniunii cu increatul Cuvânt dinaintea tuturor lumilor posibile limba oamenilor are nevoie de „sarea pământului”. Echivalentul acestei comori este conversaţia fluentă. Prietenia presupune ascensiunea autotelică spre perfecţiune iar discursul amoros între prieteni e primul care desfide limbajul sărăcit al tehnocraţilor. Aici, îndemnul paulin rezumă perfect oportunitatea inspiraţiei: „vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6). Mai Ştiutorul confirmă înţelepciunea apostolului când mărturiseşte: „Erosul ― şi nu altceva ― este arhetipul relaţiei totale şi gratuite. E chiar arhetipul tuturor relaţiilor pe care o in-tenţie mereu menţinută «pe direcţie» de o bună atenţie existenţială le poate întreţine cu tot ceea ce cu adevărat este. Relaţie fulgurant-abreviativă cu lumea, erosul este singura relaţie din supraabundenţa căreia toate celelalte se pot împărtăşi, reînviind astfel, toate, la o nouă strălucire. Toate, inclusiv relaţia de cunoaştere (cea ştiinţifică, numai în momentele ei poetice, de ctitorire a obîrşiilor; cea filozofică, din plin şi pe toată întinderea ei; cea poetică, în mod eminent, nu-ncape îndoială)”[11].
În prietenie, retorica binelui este mai profundă decât abisul răutăţii, parfumul frumuseţii mai trainic decât urâtul bârfei, iar limpezimea adevărului mai convingătoare decât minciuna denunţului. Triumviratul binelui, adevărului şi frumosului îşi poate reflecta splendoarea gratuităţii doar prin prisma erosului transfigurat. Binele nu îmbunează, adevărul nu adevereşte şi nici frumosul nu înfrumuseţează dacă „primul motor” n-ar pune în mişcare ec-staza iubirii „celei dintâi”. În acest punct, Mihai Şora se mărturiseşte îndatorat profesorului Nae Ionescu, al cărui curs de deschidere la Universitatea Bucureşti din anul 1919 este citat cu titlul „funcţia gnoseologică a iubirii”[12]. Relaţia erotică furnizează modelul întâlnirii eveniment ― fapt ireductibil la cauzalitatea măruntă, prilej prielnic prieteniei, ocazie nelipsită de profil deopotrivă liturgic şi politic (întrucât presupune temporalitatea gradată ritualic şi deschiderea responsabilă într-un cadru public).
„Sarea pământului” ― aşadar ― este gustul bucuriei conversaţiei celor scufundaţi „într-o dragoste al cărei început (în acea clipă neluat în seamă) şi-a pierdut repede înfăţişarea lui de clipă-ca-toate-clipele-din-şirul-clipelor, prefirîndu-i-se pe nesimţite peste tot trecutul, tot trecutul covîrşindu-i-l cu suprafireasca lui lumină de început de lume şi cu înşelătoarea promisiune subînţeleasă a veşnicei dăinuiri”[13]. Este darul făcut celor care încă se mai hrănesc din bucătăria cuvintelor bune de mâncat ― ofrandă statornică a prieteniei.
(Idei în Dialog, 2006)
[1] Această recunoaştere verticală a intersubiectivităţii divino-umane se transformă în modernitate într-o ecuaţie orizontală. Unul dintre părinţii deşertului, practica această reducţie fenomenologică a lume: „dacă omul nu va spune în inima sa: «doar eu şi Dumnezeu suntem pe acest pământ», nu va găsi pacea” (Avva Alonius 1, Apophthegmata patrum, collectio alphabetica). La Hegel, „recunoaşterea (die Anerkennung)” devine element indispensabil în constituţia societăţii civile, din care tradiţiile religioase fac parte. Lectura mea este aici îndatorată lui Terry Pinkard, Hegel’s Phenomenology: The Sociality of Reason, Cambridge University Press, 1994, şi lui H. Tristram Engelhardt Jr., Terry Pinkard (eds.), Hegel Reconsidered: Beyond Metaphysics and the Authoritarian State (Philosophical Studies in Contemporary Culture), Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, 1994. Ultimul volum urmează exegeza lui Klaus Hartman care, respingînd hermeneutica metafizic-atee a lui Al. Kojève (pentru care istoria spiritului sfârşeşte într-o antropodicee) şi lectura politic-reducţionistă a lui Karl Popper (pentru care Hegel nu este decât precursorul totalitarismelor secolului XX), afirmă importanţa dimensiunii sociale a gândirii filozofului german. Klaus Hartmann, „Hegel: A Non-Metaphysical View,” in Alasdair MacIntyre (ed.), Hegel: A Collection of Critical Essays, Notre Dame University Press, South Bend, Ind., 1976.
[2] Pentru o expunere sintetică a filozofiei acestui mare gânditor român, vezi Aurelian Crăiuţu, „Mihai Şora: A Philosopher of Dialogue,” East European Politics & Societies, vol. 21 (2007), nr. 4, p. 611―638. De asemenea, volumul colectiv editat de Sorin Antohi & Aurelian Crăiuţu, Dialog şi libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Şora, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997.
[3] Mihai Şora, Sarea Pământului, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 12. Abreviere: SP.
[4] Despre puterea privirii de-a transfigura existenţa ne vorbeşte o mărturia etnografică a lui Horia Bernea: „Cândva am încercat (în calitate de director al Muzeului Ţăranului Român — n.m) să cumpărăm o fereastră, un fragment de casă veche care fusese desfăcută şi stivuită într-o latură a curţii. «Cât ceri pe ea?» l-am întrebat pe stăpânul casei. «Nu cer nimic.» Dacă vă trebuie, puteţi s-o luaţi. Dar nevasta lui a intervenit şi a zis, nu. La toată insistenţa noastră a dat cu încăpăţânare acelaşi răspuns. «Nu!» Într-un târziu a adăugat: «Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea… »“ (Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, ed. Irina Nicolau & Carmen Huluţă, Ed. Liternet, Bucureşti, 2003, p. 90).
[5] SP, p. 233.
[6] SP, p. 225.
[7] Cu pasajul paralel, Lc. 14, 34.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, In Matthaeum (PG 57, 231).
[9] Vezi Evan Marlett-Boddy, History of Salt (with observations on its geographical distribution, geological formation, and medicinal and dietetic properties), Baillière, Tindall, and Co., Paris-Londra-Madrid, 1881.
[10] Ierom. Gabriel Bunge (OSB), Akedia. Plictiseală şi terapia ei la avva Evagrie Ponticul, trad.rom. şi introducere de Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 67 sq.
[11] SP, p. 198-199.
[12] SP, p. 199. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. II, Ed. Acvila, Bucureşti, 2002, p. 31, oferă o altă lecţiune: „Funcţiunea epistemologică a iubirii”, oferind următoarea precizare: „nu putem reconstitui cu exactitate data la care a avut loc, dar va fi fost în cursul lunii octombrie a anului 1919”.
[13] SP, p. 208-209.