Eros, suferință și transfigurare: Nelli & Dinu Pillat

„Prin tine, bucuriile lumii le voi spori…”  Geo Dumitrescu

Tărâmul făgăduinței

Plasată de exegeți între cele mai frumoase istorii amoroase ale secolului XX, iubirea dintre Nelli și Dinu Pilat strălucește prin adevărul și profunzimea sentimentelor exprimate într-o formă literară. Câțiva ani după declanșarea celui de-al doilea război mondial, doi studenți români ai Universității din București se îndrăgostesc, descoperă pasiunea romantică, dar și exigența transformării interioare. Toate stările sufletești au temperatura incandescentă a poveștilor cu Dante Alighieri și Beatrice Portinari ori Søren Kierkegaard și Regine Olsen. În puține scrieri contemporane, trăirea plenară a iubirii atinge o asemenea intensitate poetică. Supraviețuind unei conflagrații mondiale, dragostea între Nelli și Dinu a rezistat apoi tuturor privațiunilor impuse de regimul comunist.

Prin trecerea de la extazul erotic la agonia despărțirii, chipul luminos al celor doi îndrăgostiți se lasă descoperit în trepte. Începutul relației e marcat de patosul încrederii și verva fericirii.

„3 XII 1942, [Bucureşti]

 Dinu drag,

Am recitit scrisoarea pe care ţi-am scris-o aseară. Mi s-a părut că nu exprimă toată puterea sentimentelor ce le am faţă de tine. Am vrut să cuprind iubirea mea pentru tine în cuvinte, însă n-am reuşit. Tot ce-ţi scrisesem ştiai. Ştiai că încrederea mea în calităţile tale sufleteşti e nelimitată. Ştiai că talentul pe care-l ai m-a făcut să întrevăd ceea ce vei însemna tu pentru oameni, cu sau fără voia ta. Ai simţit trezirea ce ai adus-o în tinereţile mele febrile. Nimic nu-ţi aducea nou scrisoarea mea. Şi poate totuşi era ceva. Era reînnoirea făgăduielii că te voi aştepta până când vom putea fi împreună în fiecare clipă. Făgăduiala că, [în] tot acest timp cât vom fi într-un fel departe unul de altul, voi căuta să te înţeleg mai bine şi să mă perfecţionez pentru anii dragostei noastre. Te rog mult să mă ajuţi şi tu în năzuinţa fiinţei mele de a te cunoaşte şi de a te împlini. (Nu cumva să-ţi spui în gând, la cetirea acestor gânduri, că mă subevaluez sau că nu am încredere în tine…) Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-mi limpezească ochii şi să fiu mereu trează spre a vedea adevărata cale a fericirii noastre.

Nelli.”

Cheia hermeneutică a textului e conținută într-un singur cuvânt: făgăduința.

Când îndrăgostiții se descoperă unul pe celălalt, orice vorbă sau șoaptă aduce la suprafață uriașe latențe sufletești. De ce facem promisiuni atunci când iubim? Nu pentru că ne hrănim din iluzii; nici pentru c-am vrea să înșelăm așteptările cuiva. Ca arhitecți ai viitorului, noi proiectăm neîncetat scenarii, păstrând astfel tensiunea creatoare dintre astăzi și mâine, dintre posibilitate și actualitate. Privită dintr-un unghi teologic familiar lui Dinu Pillat, făgăduința revelează dimensiunea iconică a naturii umane [1]. Narațiunea biblică îl prezintă pe Adam ca pe întâiul beneficiar al încrederii divine — receptorul privilegiat al darului libertății. Nici măcar tulburarea produsă de promisiunea mincinoasă a șarpelui (Geneza 3, 4: „nu veți muri”) n-a schimbat experiența timpului istoric, perceput drept realitate deschisă, vie și surprinzătoare, orientată spre clipa judecății finale.

După un început idilic, Nelli și Dinu se văd nevoiți să insereze timpul lor subiectiv într-o realitate istorică nemiloasă. Cea mai grea provocare ține de armonizarea certitudinilor momentului cu neliniștile provocate de marele necunoscut. „Nu-mi va fi teamă de învolburările vieții ce vor veni peste mine — oricare va fi sfârșitul”, spune Nelli, în chip premonitoriu, înaintea invaziei sovietice. „Nu știu ce se va întâmpla cu noi în viitor, poate nu ne vom putea vedea foarte mult timp”, adaugă ea, câteva luni mai târziu. Chiar dacă nu știe ce anume o așteaptă, Nelli îmbrățișează iubirea paulină care „pe toate le nădăjduieşte” (I Corinteni 13, 7). Treptat, experiența romantică se metamorfozează într-un veritabil katharsis — o inițiere stoică în arta răbdării. „Eu nu cer vieții altceva decât să mă lase să stau lângă tine…”, nota Cornelia Filipescu la 22 aprilie 1943 (înainte să ajungă doamna Pillat).

Intuiția veșniciei străpunge opacitatea biologiei. Nelli și Dinu nu sunt împreună pentru a sluji „chemării speciei”, nici pentru a celebra vreo estetică a cuplurilor dandy. În egală măsură, corespondența lor evită plasa de siguranță a limbajului juridic (mult prea grăbit să invoce drepturi și obligații contractuale). Chiar fără să rostească un jurământ formal, iubitul și iubita își dăruiesc viața unul altuia, fără regrete și fără rest. Când asumarea faptul-de-a-fi-împreună e totală, dragostea încetează să mai fie o aventură pasională [2] sau vreo loterie măruntă. Iubirea este un har aparte — o mărturisire care va presupune, în acest caz, martiriul. „Dincolo de panică se năştea deodată o senzaţie nouă: aceea a provizoratului şi a efemerităţii. Şi dincolo de conştiinţa provizoratului şi a efemerităţii: certitudinea prezenţei unui Dumnezeu” (6 mai 1944), notează undeva Dinu. Privite dintr-o asemenea așezare sufletească, orice rătăciri (precum infidelitatea, adulterul sau divorțul) apar ca niște manifestări ale înșelării de sine — experiențe petrecute într-o capsulă năpădită de buruiana minciunii, a ferelii și a ascunzișurilor nedemne.

Pariul veșniciei

Tonul misivelor diferă de stilistica dulceagă a altor jurnale amoroase. Scrisoarea lui Nelli din 3 decembrie 1942 poartă în filigran referința biblică la relația specială dintre Dumnezeu și Israel, poporul ales. Dragostea amanților este o „palidă umbră” [3] a legământului făcut între Creatorul universului și neamul lui Avraam [4]. Credința nelimitată pe care Nelli o mărturisește se exprimă prin actul rugăciunii. Iubirea adevărată se pregătește să înfrunte moartea — separația radicală dintre suflet și trup, dintre conștiință și materialitate.

Pentru că refuză ateismul conjugal, Nelli evită și capcana ateismului teologic. Personalizarea relației interzice reificarea. Nelli nu este nici vehicul, nici obstacol, nici decor indiferent. Pentru Dinu, iubita este, pur și simplu, un mister. Spre deosebire de produsele asamblate pe o bandă rulantă, cu etichetă-standard și termen de expirare, omul viu e topit după realitățile permanente ale sufletului. Teama de a-l pierde pe Dinu o face pe Cornelia să invoce Dumnezeirii — garanția supremă a eternității. A iubi necondiționat înseamnă să asumi totul, fără rest, inclusiv posibilitatea morții — riscul despărțirii fizice. Când Nelli reînnoiește făgăduiala („te voi aştepta”), suntem deja în fața unui exercițiu profetic.

În 1946, Dinu îi răspunde cu următoarele cuvinte: „între noi doi, un sfârșit nu va putea aduce nici măcar moartea cea adevarată, fiindcă dincolo de viața de aci ne așteaptă altă viață”. Când nu este grav, dialogul îndrăgostiților rămâne jucăuș, alert și promițător. O comunicare plină de atenție conduce spre taina comuniunii. Nelli spulberă orice îndoială din inima lui Dinu și se dăruiește integral unui destin comun, știind că Dumnezeu „a pus în inima lor veșnicia” (Ecleziastul 3, 11) [5].

În fața dictaturii, un cuplu îndrăgostit descoperă libertatea ca necesitate înțeleasă [6]. Ce pricepe Nelli? Faptul că, lipsită de prezența lui Dinu, viața își pierde sensul. În fața prigoanei, cei doi fac trecerea de la iubirea posesivă către dragostea oblativă; de la emoția trupească spre o trăire perfect spiritualizată. Cununia oficializată liturgic în decembrie 1944 îi eliberează pe miri de povara constrângerilor sociale. Soția nu apelează la raționamente de tip utilitarist și nici nu-și tratează soțul ca pe un furnizor de servicii domestice. Iubirea înfrânge egoismul sau frica.

Puterea cuvintelor

Așa cum Brâncuși își folosea dalta pentru a șlefui materialul din lemn, marmură sau piatră, mângâindu-și ritualic opera de artă, Nelli aplică puterea verbelor asupra unui viitor neîmblânzit. „Ziua de astăzi semană cu tine: soare și vânt mult”. Oricâtă mizerie materială ar fi adus teroarea istoriei postbelice, sufletul lui Dinu e inspirat de frumusețea lui Nelli și capătă, astfel, strălucire, suflu și sagacitate. Prin efectul conjugat al „mângâierii mâinilor” şi al „cuvintelor blânde” (despre care Grigorie de Nazianz vorbea atât de frumos într-o cuvântarea nupţială către Olimpiada), femeia aleasă își umanizează bărbatul. Vorbele atent cântărite dau rotunjime suprafeţelor rugoase ale relației. (Deloc întâmplător, pentru primii greci sufletul era sferic, iar orbita stelelor circulară.)

Iubirea celor doi trece printr-o grea încercare de sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie 1959). Noaptea, Dinu Pillat e arestat împreună cu alte personalități ale culturii române, între care Nicolae Steinhardt, Constantin Noica și Alexandru Paleologu. Tribunalul îl condamnă la 25 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea averii personale. Întrebată de ce va face în fața unui asemenea verdict, Cornelia răspunde prompt: „Am aşteptat doi ani şi o să-l mai aştept douăzeci şi trei”. Se anunță o lungă priveghere la „poarta de nădejde” (Osea 2, 16) a inimii celuilalt. Pelerinajul celor doi va fi suținut de invizibila orientare a privirii către Răsărit (Geneză 12, 8).

În fața barbariei comuniste, sentimentele plăsmuite de Nelli și Dinu sunt o formidabilă operă de civilizație. Un eros șturlubatic a căpătat claritatea unui logos statornic. Rostind public exigența loialității, cei doi trăiesc iubirea simultan ca dar (Gabe) şi datorie (Aufgabe). Dincolo sau dincoace de porțile închisorii Jilava, flacăra inimii îndrăgostite nu s-a stins niciodată. Dinu și-a amintit clipele de emoție și căldură, atunci când doi studenți la Litere străbăteau străzile oraşului în căutarea unei cafenele primitoare. Hrănit cu amintirea sacră a primelor începuturi, Dinu a putut retrăi experiența „ieşirii din sine”. Lacătele ideologiei n-au putut împiedica fuziunea orizonturilor. „Al meu” a devenit „al nostru”. Pentru totdeauna.

Mihail Neamțu

(Textul este un fragment din volumul Vârstele iubirii aflat în pregătire la Editura Doxologia, Noiembrie 2016.)

[1] Pentru sensul cuvântului „iconic”, vezi cercetările fenomenologice ale lui Jean-Luc Marion, L’idole et la distance, Paris, Grasset, 1977 (trad. rom.: Tinca Prunea-Bretonnet și Daniela Pălășan, control științific: Cristian Ciocan, București, Ed. Humanitas, 2008).

[2] Când iubirea-pasiune refuză asumarea publică a legământului, atunci se produce o suspendare a eticii creștine, așa cum a arătat Denis de Rougemont, L’amour et l’Occident, Paris, Plon, 1972.

[3] Sf. Dionisie Areopagitul, „Numele divine” 4.12, Opere complete, trad. rom.: D. Stăniloae, Bucureşti, Ed. Paideia, 1996, p. 151.

[4] În contrast cu tradiția iudaică, care propune metafora nupțială ca imagine arhetipală a relației dintre Creator și poporul ales, mistica indiană vaiśnava folosește chipul iubirii adultere pentru a evoca legătura „sacră” dintre Radha şi Krishna. Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, §118, trad. rom.: Cezar Baltag, Chișinău, Ed. Universitas, 1994, p. 365.

[5] Într-un fragment din Jurnalul metafizic (1928), Gabriel Marcel observa că „a iubi înseamnă a spune celuilalt: «tu pentru mine nu vei muri niciodată»”.

[6] Din perspectivă teologică, necesitatea rămâne o categorie limitativă. Pentru Părinții Bisericii universale, actul creației divine nu e produsul unei nevoi, ci reflecția supra-abundenței divine (agapes periousia). Vezi, bunăoară, remarcile sfântului Grigore de Nyssa, Oratio Catechetica 5, ed. R. Winling, SC 453, 162. 32-33; ed. Muhlenberg, GNO III, 4. 17. 3-4.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s