Este luna septembrie şi soarele blând al serii mângâie vechi amintiri. Uşor nostalgică, memoria copilăriei evocă forfota începerii anului şcolar, plăcerea sortării rechizitelor, savoarea ultimilor pepeni şi culesul viilor la ţară. Cândva, pentru cei pioşi, „Înălţarea Sf. Cruci” era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca a început mai devreme.

Câţi oameni mai răspund chemării pământului? Câţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrâneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mâini.

Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mândriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rândul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţânci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate, însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de „calitate a vieţii”. Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntâlnirii cu o insulă din România profundă.

Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfârşit de săptămână. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii.

În tren, o doamnă cu aer profesoral citește România literară – un exemplar stufos sub care se ascunde revista „22” şi ultimul număr din „Idei în dialog”. În faţa mea, un bărbat mofluz poartă o şapcă galbenă pe care scrie „Jesus is the Lord”. Sub braţul lui văd un exemplar împăturit din Click. La doi paşi, o bunicuţă răsfoieşte Libertatea.

Trenul merge înainte, bifând staţie după staţie. Eu cobor în Bănie, de unde iau maşina pentru destinaţia finală. Când descind în satul din lunca Dunării, mobilul mă salută prompt: „Bine aţi venit în Bulgaria!” S-a dus deja o zi, dar şi mulţi ani de când n-am mai privit strada aproape pustie a copilăriei. Sunt în faţa morii şi o şaretă zglobie izbeşte nişte gropi de drum judeţean. Văd apoi un memento cu morţi, emanând cuminţenie şi sobrietate. Prin Dolj, cel puţin, fiecare casă poartă la vedere o tablă neagră cu numele celor îndoliaţi de pierderea unei rude. Satul meu şi-a pierdut cei mai mulţi ostaşi.

Deşi obosită şi împuţinată, obştea mai lucrează: se văd săpături pentru canalizare, dar şi câteva tractoare pe câmp. S-au înmulțit antenele-satelit care sunt fixate astăzi şi pe case mai dărăpănate. Crucea de pe biserica de secol XIX zace într-o rână, ca şi troiţa din răscruci. Patronului de birt nu-i lipsesc mușterii.

Surpriza cea mare te aşteaptă în casele oamenilor, bucuroşi să-ţi arate semnul suprem al emancipării. Trei televizoare: unul în prispă, altul în bucătărie şi o rezervă în odaia cu oaspeţi. Fermieri europeni branşaţi la problemele mapamondului? Nu pot să ştiu, căci pe masă descopăr fereastra către lumea din tren: „Can-Can”, „Bravo”, „Bolero”… A doua zi, poştaşul îmi spune că întregul sat e abonat la măcar un tabloid. Tiraje de milioane împânzesc întreaga ţară, în timp ce revistele de cultură abia supravieţuiesc la cote mignone, printre orăşeni.

De unde, mă întreb, interesul ţăranilor recenţi pentru viaţa stripteuzelor şi infernul vedetelor nocturne? Dacă atracţia adolescenţei pentru fructul oprit se înţelege mai lesne, cine va pricepe curiozitatea unui octogenar față de aventurile lui Pepe, Bote sau Petrică (după numele unui ex-premier)? Dar obsesia vârstei a treia pentru încurcăturile sentimentale ale unor foşti campioni olimpici ori pentru fenomenele paranormale? Cum să explici o asemenea „revanşă” a senectuţii în biografia unor oameni deposedaţi de proprietate sub comunişti şi îngropaţi de vii în vechiurile CAP-uri? După lungile şedinţe de partid şi lobotomizarea prin „Scânteia”, ce consolare să le ofere pensionarilor noştri divinizarea sânilor goi şi spectacolul bârfei de pe litoral?

Unde s-a dus înţelepciunea vieţii bătrâneşti, ascunsă cândva în proverbe şi zicători? Dar vorba sfătoasă, cântecul duios şi surâsul din cimilitură?

În loc să vindece pacienţii loviţi de nevroza urbană, viaţa la ţară pare astăzi victima unui suicid lent, obţinut prin implozie morală. Atracţia pentru decadenţă e cu atât mai paradoxală cu cât huzurul, în Occident, girează carnavalul.

Un amestec ciudat de secularizare, pauperitate, subdezvoltare economică și prăbușire spirituală explică „reţeta fericirii”: manele opiacee, zodiace zurlii, scandaluri mondene, telenovele edulcorate și fascinaţia macabră pentru viol, abuz sau crimă.

Sociologii, pesemne, vor descifra altfel fenomenul. Citind despre cutare „regină porno”, nu dialoghează oare ţăranii noştri cu rudele lor scăpătate la oraş? Când religia a ajuns folclor iar şcoala pare o aflare în treabă, imperiul divertismentului aruncă un „colac de salvare” către tineri. Mai ales pentru unele fete, motorul migraţiei către oraş se hrăneşte cu uleiul banului ușor şi visul celebrităţii. Fericirea, aşadar, se plăsmuieşte din aluatul Irodiadei. Notorietatea pulsează nocturn prin tubul catodic.

Acesta e capitalul de mândrie al ţărăncuţei glossy, care a părăsit caznele domestice, pudoarea creștinească şi prejudecăţile sămănătoreşti pentru câteva şedinţe de foto-nudism, implanturi de colagen şi dans la bară. Revăzându-şi bunicii în vacanţe, fiicele Evei vor arăta că n-au părăsit degeaba tinda raiului. Complexul „Moni Columbeanu” face, mai departe, ravagii.

Dacă ignorăm miezul nucii, satul românesc rămâne neschimbat la coajă. Pe orăşean îl aşteaptă aerul curat, strugurii „bio”, fructele gustoase şi mai puţine apeluri telefonice. Oamenii locului sunt primitori, munciţi din greu şi nelipsiţi de-o anumită candoare. Clopotele bat cu aceleaşi ritmuri iar cocoşii cântă la aceeaşi oră. Se culeg viile iar noi, cu mic cu mare, căutăm fericirea în trenul libertăţii.

(septembrie 2009)