Privesc cu emoție și interes atelierul Calderon despre limbajul iubirii și despre puterea cuvintelor îndrăgostite (11 octombrie-1 noiembrie). Vom citi și din corespondența amoroasă a marilor cupluri.

Epistolarul răsplătește cu nectar așteptarea fiecărei zile. După prima întâlnire, apare un consemn: ne vom revedea, fără ca alții să știe de noi. E începutul tinereții care nu planifică, ci trăiește clipa. Îmbrățișarea n-are final, ci doar prelungiri exaltate.
După despărțire, el îi transmite gândul pe o coardă lirică: „a fost o zi frumoasă, cu nori albi și adiere de vânt; sărut rana care mi-a adus iubirea ta“. Ea îi răspunde în aceeași notă: „De-ți va fi dor de umerii mei, mângâie întâiul copac ce-ți iese în cale…“

Epistolarul rostește litania fericirii.

Iată o scrisoare de amor redactată la jumătatea veacului trecut.

„3 XII 1942, [Bucureşti]

Dinu drag,

Am recitit scrisoarea pe care ţi-am scris-o aseară. Mi s-a părut că nu exprimă toată puterea sentimentelor ce le am faţă de tine. 

Am vrut să cuprind iubirea mea pentru tine în cuvinte, însă n-am reuşit. Tot ce-ţi scrisesem ştiai. Ştiai că încrederea mea în calităţile tale sufleteşti e nelimitată.

Ştiai că talentul pe care-l ai m-a făcut să întrevăd ceea ce vei însemna tu pentru oameni, cu sau fără voia ta. Ai simţit trezirea ce ai adus-o în tinereţile mele febrile.

Nimic nu-ţi aducea nou scrisoarea mea. Şi poate totuşi era ceva.

Era reînnoirea făgăduielii că te voi aştepta până când vom putea fi împreună în fiecare clipă. Făgăduiala că, [în] tot acest timp cât vom fi într-un fel departe unul de altul, voi căuta să te înţeleg mai bine şi să mă perfecţionez pentru anii dragostei noastre. Te rog mult să mă ajuţi şi tu în năzuinţa fiinţei mele de a te cunoaşte şi de a te împlini.

(Nu cumva să-ţi spui în gând, la cetirea acestor gânduri, că mă subevaluez sau că nu am încredere în tine…)

Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-mi limpezească ochii şi să fiu mereu trează spre a vedea adevărata cale a fericirii noastre.

Nelli.”