Aveam optsprezece ani când am redescoperit caracterul central al libertății pentru lumea apuseană. Atunci, într-o pinacotecă din Viena, am privit pânzele lui Pieter Breughel cel Bătrân, cel obsedat de lupta cosmică între Post și Carnaval… Și Rembrandt a ilustrat splendoarea alegerii personale prin zugrăvirea, plină de har și delicatețe, a întoarcerea fiului risipitor în brațele tatălui. Fără libertate, mi-am spus, omul n-are demnitate.

Marele Cod al culturii europene numit Biblia ne spune că demnitatea lui Adam a izvorât din posibilitatea de-a opta — o înzestrare pe care Ziditorul universului i-a conferit-o în exclusivitate. Plantele n-au de ales; nici pietrele. Când este lipsit de această facultate, orice muritor revine la condiția ontologică a dobitoacelor. De la Moise sau profeții Vechiului Testament și până la scrierile apostolului Pavel, mărturia textelor patristice sau retorica puritanilor americani, civilizația Decalogului a susținut că natura umană se definește prin exercițiul alegerii personale.

Ce-am căutat în Occident? O lume pe care nașterea creștinismului a vindecat-o de stridența idolatriei. Vacile sacre, venerarea pisicii ori cultul maimuței au rămas practici specifice unor societăți închise la harul Evangheliei. Pentru europeni, doar omul se împlinește. Tema libertății e constitutivă, așadar, pentru orizontul spiritual definit de axa Ierusalim-Atena-Roma. Neliniștea lui Augustin din Hippona, pe care îl descoperisem în ultimii ani de liceu, era să nu-și rateze menirea. Fiul lui Monica și ucenicul lui Ambrozie a fost, de fapt, sinteza conștiinței occidentale, pentru care secvențele timpului istoric capătă semnificație prin luminarea pe care o aduce, mereu, sfârșitul.

Privind spre urmele civilizației creștine, mi-am pus această întrebare: ar fi prosperat țările apusene în absența unui proiect teologico-politic de îmblânzire a naturii umane (prin credință) și de uzurpare a impulsurilor faraonice (prin supremația legii)?

Prin credință, libertatea față de patimile sufletești și eliberarea de constrângerile sociale deveneau accesibile nu doar oamenilor înzestrați cu minte (așa cum și-au dorit filozofii Antichității clasice), ci și muritorilor de rând. „Dumnezeu este cu noi”, afirmau creștinii, relativizând astfel cultul platonic al intelectului, complexul de superioritate etnică al romanilor față de barbari, „norocul” (fortuna) invocat de clasele aristocratice sau ciclul temporal al creșterii și descreșterii, observat în natură

Fie că libertatea individuală derivă dintr-un exercițiu al rațiunii (așa cum socoteau dominicanii inspirați de scrierile lui Aristotel), fie că libertatea este expresia voinței (așa cum credeau franciscanii), human agency depășește inerția regnului animal. Teologia creștină a dat naștere nu doar unei spiritualități contemplative, ci și unei antropologii sociale marcată de zelul mărturisirii și hărnicia misionariatului. Crezul prin care Iisus Hristos e recunoscut deopotrivă ca „Domn și Dumnezeu” a făcut ca termeni precum hypostasis (persoana) sau metanoia (schimbarea minții) să depășească în relevanță vechile categorii ale gândirii grecești: physis, polis, kosmos. Creștinismul a contribuit în chip hotărâtor la democratizarea spațiului public și la dezbrăcarea instituțiilor Statului de reflexele despotice ale puterii orientale.

Structurile asociative ale monahismului occidental au funcționat ca bastion al profetismului social. Figurile stelare ale comunităților spirituale, cum ar fi Atanasie din Alexandria sau Ioan Gură de Aur, și-au manifestat scepticismul ironic față de puterea politică. Cum de-au îndrăznit slujitorii altarului să înfrunte deciziile unor împărați de la Roma sau Constantinopol? În virtutea oficiului sacerdotal, dar și a preoției universale proclamate de Evanghelia lui Hristos. Pe acest filon al curajului a apărut și martirajul lui Thomas Becket — preotul ucis în catedrala din Canterbury de către oamenii regelui Henric al II-lea. Prin curaj, Becket a devenit cea mai luminoasă  amprentă hagiografică din toată Anglia.

Pe lângă sfinții persecutați de regi, Europa medievală a cunoscut și consultările populare organizate de episcopii Bisericii. Sinoadele ecumenice și adunările conciliare locale presupuneau un sistem ecleziastic de guvernare bazat pe noțiunea de reprezentare (ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica să spună că Europa s-a născut în anul 325 la Niceea). Liderii chemați să proclame dogmele Bisericii n-au putut ignora deloc vocea oamenilor simpli.

Gradual, sclavii și femeile s-au emancipat de vechile legături impuse de cultul păgân al familiei patriarhale. Egeria din Spania, Paula din Roma, Melania cea Tânără sau Olimpiada din Constantinopol și-au asumat rolul de sponsori ai vieții spirituale din perimetrul Mediteranei. Viața sacramentală deschisă tuturor credincioșilor a creat un spațiu social deschis pe care cetatea grecească, structurată ierarhic, nu l-a putut construi niciodată.

(va urma)