Suntem conectați la satelit, dar absenți la oamenii din jurul nostru.  

Am ajuns dependenți de rețelele social-media, unde milioane de oameni se îndrăgostesc, se împrietenesc, se entuziasmează, se pierd pe sine ori se deșteaptă — prinși între complexe de inferioritate, nevoi economice, singurătăți nedorite, scurte jubilații lăuntrice și pusee de frustrare. 

Când eram mici, purtam cărți în ghiozdane. Astăzi sunt la modă tabletele smart și telefoanele sofisticate. Am trăit acele timpuri în care memoram pagini întregi, cronologii istorice și fraze latinești. Astăzi, recurgem la funcțiile hash-tag. 

Noi știam pe de rost zeci de capitale, de la Bujumbura până la Helsinki, dar școlarii de acum navighează direct pe Google Maps (sau Instagram). 

Lumea virtuală are virtuți greu de imaginat odinioară: informația circulă rapid și baza democratică a cunoașterii universale s-a lărgit enorm. 

Oportunitățile de afirmare sunt evidente, dar și împrăștierea minții e pe măsură. Ce sistem wireless va egala tihna unui ceas petrecut sub un nuc, fără gadget, sau citirile din Minei sub făclia unei lumânări de ceară?

În copilărie, circulam prin clasă faimosul Oracol. Astăzi, ne risipim pe arterele Facebook, unde ne-am reîntâlnit prietenii din copilărie, dar am gustat și din amarul „blocajelor” abrupte și al certurilor grosolane. Am văzut oameni de geniu hărțuiți prin atacul de haită al proștilor.

Se practică mimetismul ieftin și mitocănia macho. Sunt devoalate, fără perdea, toate penumbrele vieții personale. Cei care citesc aceste rânduri acceptă întreruperea atenției ca mod de-a fi al inteligenței noastre artificiale. 

Noi, cei care n-am confundat niciodată goliciunea cu străveziul, am acceptat că noțiunea de “humanitas” presupune cultivarea interiorității. Generația mea n-a știut ce înseamnă să-ți arăți mușchii pe Instagram; exhibiționismul n-a fost niciodată parte din ecuația succesului. 

Nu ne-am cucerit iubitele pe chat. Foloseam, în schimb, epistole amoroase. Scriam pe ciornă scrisori și, după ce treceam ultima variantă pe curat, așteptam înfrigurați răspunsul (echivalentul a cel puțin o mie de “likes” astăzi). Conținuturile erau distilate. Pentru un simplă convorbire telefonică, mergeam câte o jumătate de oră la Poșta din centru orașului, așteptând ca o doamnă zgomotoasă, cu niște căști mari pe urechi, să prindă legătura cu Baia-Mare, Craiova sau Bucureștiul… Ce vremuri!

Înainte de 1989 se petreceau multe absurdități ieșite din tiparul normalității. Cenzura presei hrănea paranoia unui cuplu prezidențial. Estetica vieții sub comunism era mizerabilistă și cenușie.

Trebuie să observ, pe de altă parte, că omul agitat din veacul globalizării sau individul stresat informațional nu sunt neapărat un reper de înțelepciune. Tehnologia nu produce rafinament sufletesc sau eleganță. Rețelele de socializare multiplică emoția superficială, dar nu și gândirea profundă (sau măcar fraza bine ticluită). 

Când eram elev la gimnaziu, combăteam plictiseala prin sport și lecturi prelungite din clasici. Dacă doream să dăm sens unei zile de vacanță, ascultam integral un concert de Beethoven sau luam de pe raftul bibliotecii un roman istoric, o nuvelă satirică sau o colecție de eseuri. După câteva ore, mă simțeam deja mai deștept.

Am tânjit și noi să obținem recunoaștere publică. Unii colegi scriau mesaje către un redactor de ziar și se bucurau dacă își vedeau numele pomenit la Poșta Redacției. Așa cum în copilărie “deveneam” bogați jucând Monopoly, astăzi devenim cu toții faimoși pe Facebook. (Observ, în treacăt, că proliferează identitățile spectrale. Fetele frumoase primesc complimente de la voyeuri care le adoră formele din spatele unor avataruri conectate la una și aceeași adresă de IP.)

Am crescut într-o vreme când semnele de punctuație erau marca civilității. Astăzi tolerăm orice afront adus gramaticii. M-am format într-o vreme când se utiliza pronumele de politețe (i.e, dumneavoastră), pe când azi ne inundă grobianismul plebeu (vizibil prin tutuială, bășcălie sau familiaritate excesivă). 

Am făcut o școală prinsă sub canoanele rigorii filologice, unde interacțiunea socială presupunea recunoașterea valorii profesionale, dincolo de ideologie. Astăzi trăim sub zorii unui relativism moral care spune doar atât: anything goes. 

Florin Salam poate să sfideze elita în virtutea popularității manelelor. Va muri în fașă pretenția de superioritate venită, să spunem, din partea violonistului Alexandru Tomescu care ne propune un curs intitulat: “Bach to basics”. 

Am progresat? Suntem mai buni? Iată întrebări importante, dincolo de orice

etichete.