Andrei Pleșu și cultura renascentistă

Marea mistificare și multiplele denigrări la care a fost supus filozoful român n-ar fi fost posibile fără ignoranţa publicului nesimţitor la gândul că – „hai stictir!” –, biografia lui Andrei Pleşu include dialogul cu sfântul Bonaventura (1218–1274) sau Toma d’Aquino (1225–1274)… Şi totuşi.

Flegmele detractorilor acoperă cu greu fundaţia unui puternic edificiu cultural, despre care merită să ştim, cu toţii, mai mult. Am văzut cum reprezentanţii şcolii interbelice din România – de la Petre Ţuţea până la Monica Lovinescu – l-au apreciat fără orgoliu şi fără ezitare pe cel batjocorit – astăzi, ca şi odinioară – de urmaşii Securităţii.

Se cuvine să ştim că Andrei Pleşu e cunoscătorul vechilor cosmologii medievale, construite dinaintea dezvrăjirii moderne şi că a studiat cronica veacurilor demult apuse, în care natura apărea – mai ales pentru greci şi romani – ca o zeiţă misterioasă. Trebuie să spunem că Andrei Pleşu a cercetat scrierile teologilor pentru care creaţia (şi nu doar mediul înconjurător) părea o carte încifrată – o icoană a celor nevăzute, peste care Dumnezeu aşezase un văl, o maramă sau poate un giulgiu odihnitor.

În faţa acestei revelaţii, ochiul curios al ucenicului lasă loc privirii contemplative a maestrului mai-ştiutor.  Aşa s-a format Andrei Pleşu: printre maeştri veritabili şi incontestabile modele. Într-o lume sărăcită de parodia naţional-comunistă, într-un univers sluţit de spectacolul paranoic-grandilocvent pus în slujba „marelui Conducător“, cărturarul nostru se refugiase, împreună cu alţi colegi — între care regretatul Horia Bernea (1938–2002) —, la şcoala marilor dascăli ai privirii sau a maeştrilor zăvorâţi în ateliere.

Fără un periplu sistematic în muzeele Europei, fără consultarea a sute de cataloage şi albume de artă, Andrei Pleşu n-ar devenit, poate, maestrul unei stilistici perfecte. Şi ce-ar putea fi oare mai detestabil decât imaginea grobanismului tropăind în grădina marelui scriitor, aşezat sub cupola Binelui, a Adevărului şi a Frumosului? Cine-ar fi bănuit, oare, că noii politruci ai vechiului regim îl vor executa simbolic pe prietenul fostului puşcăriaş Nicu Steinhardt (1912-1989) şi al marelui Nichita Stănescu (1933–1983)… După ce i-a citit cu metodă clasicii filozofiei, ştiind să „răsfoiască“ — pătrunzător şi selectiv — literatura contemporană, Andrei Pleşu a rămas în căutarea „lucrurilor permanente“. Aşa a ajuns Andrei Pleşu să-l frecventeze pe indianistul Sergiu Al-George (1922–1981) şi, deopotrivă, pe filocalicul preot Dumitru Stăniloae (1903–1993).

Aşa a reuşit să entuziasmeze tinerele talente şi să vexeze spiritele căldicele. Aşa a dorit să-şi pregătească succesul, printr-o cunoaştere aprofundată a izvoarelor şi o apropriere a înţelepciunii tradiţiei (înţeleasă drept „sumă de acumulări, redescoperiri şi adaptări, în care nimic din ceea ce e moştenirea spirituală a speciei umane nu se pierde”). Cel care admira atât fresca romană, cât şi sculptura lui Dimitrie Paciurea (1873–1932), icoana bizantină sau pânzele lui Paul Gherasim, ne-a dat următorul îndemn: „Respectă tradiţia, şi apoi fă ce vrei!“

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s