„Umanismul” progresist: cum neagă activismul urii dreptul la gândire liberă?

Gândirea ideologică se instalează prin ură. În chip revoluționar, progresiștii te cheamă să dărâmi ceva, orice, fără să fie limpede ce vor pune în loc.

Așa cum Lenin a propus eliminarea ordinii feudale din perioada țaristă, pentru a instala justiția criminală și teroarea de Stat, la fel progresiștii de astăzi ne cheamă să distrugem familia tradițională, să atacăm religia creștină, să limităm libertatea de expresie ori să denunțăm capitalismul, în numele unei utopii a egalității absolute.

Oriunde se manifestă, ideologia progresistă seamănă confuzia. Totul devine fluid și relativ: identitatea biologică, orientarea sexuală, credința religioasă ori conștiința națională.  

Atuncați o privire peste textele unui activist „umanist-ateu”. Ce veți descoperi? Aceeași obositoare indignare revoluționară hrănită din plăcerea demascării și voluptatea subversiunii.

Un ego frustrat și gonflat îi cheamă pe hipsteri să pulverizeze instituții ancestrale, realități sociale complexe și tradiții culturale profunde. Sub ce argument? Nu pot să înghit lucrurile pe care nu le înțeleg. În mod ironic, apărătorii diversității cer omogenizarea societății.

Progresiștilor din România li se par degradante toate ritualurile penitenței creștine (prin care un om copleșit de sentimentul vinovăției în fața lui Dumnezeu — mea culpa, mea maxima culpa — asumă ritualul expierii). E penibil, spun ei, să faci metanii la biserică. Nu-s deloc tulburătoare, în schimb, perversitățile sexuale care fac din oameni niște patrupede behăitoare. Îngenuncherea la bisericuța de lemn din Nicula ar fi o rușine publică, dar sado-masochismul înțelegem că-i doar o opțiune personală, mutual-consimțită…

Sub raport estetic sau teologal, există o multitudini de practici, discursuri și manifestări ale unor comunități creștine pe care nu le agreez.

Sub raport politic și moral, n-am pretenția să legiferez modul în care oamenii își trăiesc relația cu Dumnezeu. Câtă vreme gestul unui credincios nu implică violența fizică îndreptată asupra altor oameni, modul de exprimare a bucuriei sau a pocăinței spirituale rămâne o chestiune pur privată.

Să observăm, însă, că toți criticii babelor înapoiate n-ar atinge cu o floare participanții zgomotoși care, la evenimente de tip Gay Pride, se dedau la gesturi obscene. 

Cei care acuză „violența” retoricii conservatoare acceptă fără probleme utilizarea instrumentelor de exterminare ale unui făt. Războiul cuvintelor e mai grav, pentru stângiști, decât atacul la adresa copiilor nenăscuți. Cei dezgustați de patrafir sau moaște găsesc scuze pentru jihadiștii înarmați cu macete, bombe sau mitraliere Kalașnikov.

Suntem în plină modernitate și cred că orice sistem de valori poate fi supus unei examinări critice. Cu o singură condiție: să evite abordările infantile. De-a lungul timpului, profeții au criticat sistemele ecleziastice anchilozate. Orice corp spiritual are nevoie de-o curățire permanentă. În „Bufnița din dărâmături”, am îndrăznit să expun păcatele Ortodoxiei valahe, de la simonie până la colaboraționism, de la obediența față de Stat până la festivismul formelor fără fond. Cei mai profunzi reprezentanți ai creștinismului au asumat, simultan, măreția credinței, detenta metafizică a rațiunii, dar și exigența transformării vieții lor personale prin har.

Îndoiala era o trăire cunoscută și primilor creștini. Povestea lacrimilor lui Petru este una din marile drame ale mântuirii. Ce diferență, deci, între neliniștea lui Emil Cioran și țâfna lui Jean-Paul Sartre. Între critica adusă unor certitudini scolastice și eroismul credinței lui Pascal (sau febra mistică a Terezei din Ávila) există o nevăzută legătură la care ideologul ateu n-are acces. Judecat la scara istoriei, Sartre a fost un idiot cu facondă. Cioran a rămas scepticul nemântuit.

Progresismul confiscă politic ateismul existențial al spiritelor neliniștite. Decenii de îndoctrinare ideologică n-au produs decât o imensă cecitate metafizică în rândul celor tineri. Pentru că respinge moștenirea civilizației iudeo-creștine, inima omului recent abia mai distinge binele de răul. Sufletul? O iluzie. Cultura înaltă? Un capriciu. Așa a apărut activismul Femen care detestă slujitorii altarelor, dar luptă pentru drepturile… delfinilor. Postmodernismul e iritat de existența unor mame care alăptează, dar apărăm legitimitatea avortului. Și dăi, și luptă…

Judecata spirituală se abrutizează prin gregaritate. Maimuțăreala ia locul gândirii libere, asumată pe cont propriu. Rezultatul?

Oameni educați, înzestrați cu o evidentă inteligență tehnică (buni la statistică, filozofie, economie, arhitectură sau matematică) ajung la o stranie abrutizare spirituală. Din bezna care le-a cucerit mintea, nu se mai aude decât un strigăt: „hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim…”

Donează o carte: Credință și Rațiune!

Investește în viitorul României Deștepte: tu donezi o carte despre dialogul între știință, cultură și religie iar noi o transportăm gratuit la cei mai înzestrați tineri din liceele țări. Mulțumim!

$9.99

Lasă un răspuns