“Un marțian a atacat trenul elvețian”
Așa sună, pe scurt, ultima știre.
Haideți să urmărim împreună firul ultimului eveniment relevant din inima Europei. Un atac violent s-a produs într-un tren din nordul Elveției. O femeie a decedat (avea numai 34 ani!) iar câțiva oameni au fost grav răniți. Martorii oculari vorbesc despre un bărbat-atacator, care ar fi recurs la câteva lovituri de cuțit. Au existat și arsuri produse de un lichid inflamabil. Consternat, publicul european își pune întrebarea firească: de ce? Care este motivul crimei?
Vreți să știți cum răspunde poliția federală, plătită din banii cetățeanului? Precum Ghiță Pristanda în fața Conului Fănică… O scaldă. Se bâlbâie. Ridică din umeri. Presată să ofere informații despre agresor, poliția refuză să vorbească despre naționalitatea, originea etnică sau identitatea religioasă a bărbatului. Era un marțian?
Pentru a calma spiritele, purtătorul de cuvânt adoptă tonul unui diriginte înfuriat pe o clasă gălăgioasă: “Toate motivele sunt posibile, dar nu terorismul.” Rudele îndoliate insistă: “Și, totuși, care ar fi rațiunea atacului mortal?!” Răspunsul e același: “Nu știm, dar sigur nu-i vorba despre terorism”.
Când poliția unui stat civilizat dă asemenea răspunsuri, nu discutăm despre incompetență, ci despre miopie. Putem declara public falimentul democrației liberale. Siguranță fizică pe stradă? Dreptul la viață? Transparență? Adevăr? Justiție? Reprezentare corectă a intereselor cetățenești?
Să fim serioși. Birocrația statală desfășoară sub ochii noștri un vast experiment de inginerie socială, mizând pe frica, obediența, docilitatea și ignoranța oamenilor ocupați cu alte probleme existențiale.
De la clasica propagandă s-a trecut la cenzura oficială. Suntem luați cu toții drept proști. Cu baliverne, minciuni și tărăgănări au fost tratați și milioanele de est-europeni îngrijorați de explozia produsă la reactorul nuclear din Cernobîl: Mutatis mutandis, grave calamități au loc în jurul nostru și tot ceea ce ne înconjoară este norul de praf, ipocrizie și tăcere al elitei politico-mediatice… Ca și în 1938, muțenia limbii și paralizia gândirii merg împreună.
Libertatea e o povară prea grea. E mai important să vânăm pokemoni ori să participăm la următorul concert cu Rihanna, decât să înțelegem și să primenim lumea în care copiii și nepoții noștri vor trăi (dacă vor scăpa de marțieni).
