Paul Gherasim, un luptător între katechon și eschaton

Nonagenarul serafic, domnul Paul Gherasim a pășit în veșnicie. Pictorul grădinilor străvezii se bucură acum de harul vederii depline.

Țăran coborât din satul patriarhal al României de odinioară, Paul Gherasim a păstrat o sfială și o cuviință pe care exhibiționismul zilelor noastre le-a socotit nu virtuți, ci slăbiciuni. Poet care admira brevitatea stilului haiku japonez știa să evite lumina stridentă a reflectoarele, dar și vorbăria inutilă. Privea uneori un meci de rugby și povestea amicilor săi istorioare din vremea când oina era sport național.

Când zgomotul străzii devenea sunet ambiental, locatarul faimosului apartament de la etajul nouă se retrăgea în lumea cărților de odinioară. Citea pravila; revenea la clasicii ruși și, în primul rând, la romanele de căpătâi ale lui Dostoievski; răsfoia albumele marilor maeștri, răsfoind uneori cugetările filozofilor pre-socratici;  admira eroii lui Tucidide, însă, peste toate, se adăpa din Sfinții Părinți.

Timp de aproape jumătate de veac, Paul Gherasim a desenat o floare de măr, alteori un octogon, uneori un chip de țăran și, foarte adesea, simboluri teologale extrase din alfabetul grecesc: alpha, lambda, pi, chi sau omega… Criticul Radu Bogdan l-a definit ca pe un om înzestrat cu o „surprinzătoare putere de asociație capabilă să atingă zone de comparație de nimeni explorate până la el și soldate cu rezultate de o uimitoare acuitate și relevanță”.

Pentru a înțelege cosmologia lui Paul Gherasim trebuie să observăm starea de prezență și curăția faptelor sale. Bucovinean îndrăgostit, deopotrivă, de culorile lui Van Gogh și de glasul ciocârliei, domnia sa i-a învățat pe orășeni să audă cântecul păsărilor și să vadă bucuroși un răsărit de soare. Când dialoga polemic, făcea aluzii discrete și recurgea la formulări concise. Alteori, îi venea bine felul hâtru de-a vorbi al răzeșilor.

N-a fost niciodată vedetă, nici răsfățat al petrecerilor domnești. Printr-o aparentă marginalitate socială, domnul Paul Gherasim și-a asumat până la capăt rolul de luptător între katechon și eschaton. Dimensiunea paulină a personalității sale este vizibilă prin rezistența tenace opusă lumii urâtului. Acest veritabil avvă al Grupării Prolog a întârziat apariția hidosului și lucarea răului în cetate. Când omul recent s-a trezit cu imaginația îmbibată de miasmele decadenței, artistul nostru l-a confruntat cu întrebarea privind sfârșitul: „cine ne va izbăvi de trupul morții acesteia?”

Paul Gherasim a oprit pustiirea sufletească a zilelor noastre nu doar pictând, ci și organizând seminarii, deschizând expoziții sau prilejuind lansări de carte. Fără să fie un interlocutor facil, el s-a dăruit aproapelui cu tandrețe și iubire. Își arăta dragostea pentru prieteni omenindu-i cu prânzul frugal, din care nu lipsea peștele fript și paharul cu vin. Atras de convorbirile duhovnicești, înclinat spre taifasul ziditor, domnul Paul și-a recunoscut discipolii dându-le sărutare sfântă. Când blasfemia striga pe bulevardele cetății lui Bucur, domnul Paul acuza profetic îndepărtarea neamului de la credință.

Bătrânul Paul Gherasim a subminat taina fărădelegii pictând urmele veșniciei lăsate de bunul Dumnezeu pe pământ. „Nimeni nu poate să întreacă o pasăre”, repeta, cu stăruitoare smerenie, cel care ne-a învățat diferența dintre Duhul adevărului (care inspiră) și duhul înșelăciunii (care seduce).

Modelat lăuntric de exercițiul privirii unui Răsărit fără de apus, domnul  Paul Gherasim a înțeles că pagina albă poate reprezenta, pentru noi toți, o uriașă descoperire. Albul imaculat din filele unui caiet de școlar. Albul făinos al pâinii aurite, coapte pe vatră. În sfârșit, albul purității nupțiale și al curăției baptismale — albul straielor lui Hristos, care pe muntele Schimbării la Față și-a revelat dumnezeirea.

Într-un timp care folosește libertatea pentru a nega memoria tradiției și bunătatea creației divine, Paul Gherasim a funcționat ca reper sigur al discernământului spiritual. Era un răsăritean care, la Hurezi sau Hanul lui Manuc, slujea ireproșabil o veche tradiție brâncovenească. Ortodox, el conversa nestingherit cu opera lui Cézanne. Îndrăgostit de Italia, a savurat paginile dense ale Filocaliei tipărită de greci la Veneția. A iubit predaniile școlii de la Novgorod, dar și pulsul masculin al cântării psaltice. A restaurat, alături de prietenii mai tineri, cea mai cochetă biserică din centrul istoric al Bucureștiilor: Stavropoleos. Acolo a reașezat strana și muzica antifonală în chiar inima evenimentului doxologic la care oamenii, îngerii, dar și păsările, participă nestingherit.

Domnul Paul s-a aflat mereu în căutarea acelei frumuseți care, pentru a-l cita pe Platon, „trăieşte de-a pururea, nu se naşte şi piere, nu creşte şi scade; frumusețea nu-i, în sfârşit, într-un punct frumoasă, într-altul urâtă… frumuseţea ce rămâne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prin unicitatea formei; frumuseţea din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase ea să crească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire” (Symposion).

Adevărul acestei frumuseți se descoperă privirii curățite. El nu poate fi tranzacționat precum o marfă într-o piață de postavuri. Nu prețul de licitație al unei lucrări stabilește valoarea operei de artă, ci acordul dintre formele multiplului mișcător și frumusețea originară, nemișcată și nepieritoare.

Armoniile celeste au fost tulburate de tragedia revoltei luciferice și a căderii lui Adam. Dar revelația biblică ni-l arată pe Creator revărsat, din abundența harului și cu boierească generozitate, asupra grădinii protopărinților noștri. Dintr-un pustiu netocmit și gol, Dumnezeu a făurit, în cele șase zile ale creației, splendoarea paradisului. Poate tocmai de aceea, Paul Gherasim a văzut mereu umblarea cu Dumnezeu împrejmuită de frumusețile naturii. Așa cum bisericile voievodale ale lui Ștefan sau chivotele lui Petru Rareș își arată silueta într-o pădure seculară sau într-o poiană verde, domnul Paul a admirat pridvoarele Athonului așezate sub o ramură de măslin.

Uleiul de măsline hrănește candela rugăciunii iar frumusețea limonariului ne hărăzește darul păcii. În fața altarului, istoria omului căzut se suspendă. Glasul îngerilor nevăzuți atinge cântecul mierlei sau trilurile privighetorii — făpturi matinale și nocturne, după modelul țărănesc și călugăresc al viețuirii.

Paul Gherasim a trăit într-un Bizanț după Bizanț, dar nu Bizanțul politic, ci Bizanțul spiritual. Splendidă și triumfătoare pentru o lungă bucată de vreme, orice civilizație stă să cadă. Nimic pămânesc nu e veșnic iar maturitatea judecății spirituale vine din puterea noastre de-a recunoaște inevitabilul sfârșit.

Nu sfârșit sfârșitul biologic al materialității sperie, cât un crepuscul de ev. Nu-i nimic morbid sau defetist în confruntarea cu limita proprie. Între zelul ctitoririi unui prezent neînsuflețit și rememorarea nostalgică a trecutului imaculat, există și a treia cale. Aici apare Paul Gherasim, cel care și-a asumat cu seninătate faptul că nu doar viața omului, ci și istoria popoarelor va avea parte de obștescul sfârșit.

Prin credință, însă, știm că ceea urmează după moarte e, de fapt, un nou început. Marea trecere capătă, astfel, o noblețe pascală. Pecetea acestui exit final este octogonul – simbol eshatologic extras din bazilicele primelor veacuri și regăsit pe frumoasele pânze de purpură ale domnului Paul. Ziua a opta e ziua sărbătorii. Luptătorii, acum, își primesc cununa; lucrătorii ogorului își găsesc zăbava și răsplata.

Duminica veșnică începe și lumina lină chiar nu se mai termină. Acum putem contempla, fără grabă și fără teamă, liniile paradisului și fața suavă a Creatorului nostru. Pentru această experiență a reconcilierii ne-a pregătit domnul Paul Gherasim, făcându-ne să înțelegem taina zbuciumului interior și rostul neliniștilor noastre pascaliene. Împărățiile și domniile, módele sau cutumele, tiraniile și anarhiile, căderile sau ridicările, agonia neamurilor ori tumultul veacului publice — toate, absolut toate, ca umbra vor trece.

Între hotarele unei lungi vieți pământești, Paul Gherasim a dat lupta cea bună. Austeritatea abațială a privirii sale, după cum observa regretatul Dan Hăulică, a întârziat explozia urâtului, pregătindu-ne și pe noi pentru ospățul ceresc. Înțelegem, deci, că sfârșitul e nu doar necesar, ci și bun. Sfârșitul nostru, al fiecărui muritor, dar și sfârșitul istoriei, plină de idoli.

Pentru că ne-a ajutat să pricepem rosturile adânci ale vieții și ale morții, arătându-ne cum să trăim între katechon și eschaton, acum putem să-i mulțumim domnului Paul, să-l iubim deplin și, astfel, să ne odihnim.

Mihail Neamțu

5 august 2016

logos-gherasim2_1

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s