Europa popoarelor, între Constituțiile naționale și Coranul islamic

Când mințile noastre sărăcesc, prin desișul comentariilor frivole, între breaking news și momente de isterie emoțională, apare o voce sobră și demnă. La ce bun filozofii, în vremuri de răstriște? Pentru a ne chema să gândim temeiurile culturii și ale civilizației. O asemenea minte clară, care ne transportă de la reacția rapidă către reflecția adâncă, este Pierre Manent. Cititor excepțional al clasicilor, Pierre Manent a ales să scrie o carte din postura de „cetățean angajat”. Cunoscut românilor prin intermediul unor traduceri excepționale, profesorul Manent confruntă astăzi o nouă realitate: prezența a zeci de milioane de mahomedani în corpul politic al națiunilor europene. Ce efecte imediate produce o asemenea schimbare demografică? Care sunt consecințele unei încleștări între două paradigme juridice radical diferite? Quo vadis, Europa?

Limbajul lui Kalașnikov

Pierre Manent nu propune, deci, o discuție economică despre costurile integrării, nici o reflecție sociologică despre modélele diversității culturale. Înainte de-a studia tipologia integrării minorităților în matricea culturală a majorității,  Pierre Manent descoperă tensiunea dintre formele politice ale Occidentului și Islamul născut în Peninsula arabică.

Plecând de la provocările uriașe prin care trece Republica franceză, Pierre Manent a scris un eseu intitulat: Situation de la France. Apărută după asasinatele din redacția Charlie Hebdo (ianuarie 2015), cartea a căpătat și mai multă relevanță după măcelul petrecut la Teatrul Bataclan și Stade de France (regiunea pariziană St Denis). Foarte probabil, această recenzie apare înaintea altor tragedii care ne vor reaminti caracterul absurd, brutal și grotesc al altor incidente precum din spațiul occidental: New York 11/09/01, Madrid 11/03/04, Londra 7/07/05, Frankfurt 02/03/11, Chatanooga 16/07/15, San Bernardino 02/12/15, Köln 31/12/15, Bruxelles 22/03/2016; Ierusalim 18/04/2016; Orlando 12/06/16.

Pășim, deci, pe teritoriul analizei politice care aduce laolaltă limpezimea literară a lui Alexis de Tocqueville, profunzimea spirituală a lui F.M. Dostoievski și severitatea conceptuală a lui Raymond Aron. În fața terorii islamiste și a rațiunii slabe a post-modernității,  Pierre Manent ne propune o meta-narațiune plecând de la opoziția „noi-ei”. Privind la spectacolul milioanelor de europeni distrați și distrași, Situation de la France ne tulbură cu o vivisecție a unor realități recente și urgente.

Teze și antiteze la Paris

Înainte de-a tăia în carne vie, orice chirurg recurge la un diagnostic. Printr-o operă filozofică vastă, scrisă de-a lungul unei jumătăți de secol, Pierre Manent a câștigat dreptul de-a nu oferi cititorilor doar cronologii impersonale ori simple statistici. Interpretarea relației dintre Europa și Islam e valoroasă întrucât are niște presupoziții istorico-filozofice tari. Cercetările minuțioase anterioare îl îndreptățesc pe autor să opereze cu următoarele axiome:

  • Ideea libertății străbate întreaga istorie a Europei, de la primii antici până la ultimii moderni.
  • Tradiția republicană, împreună cu civilizația Decalogului iudeo-creștin, susțin relația dintre virtutea personală a individului și bunăstarea cetății.
  • După experiența cetăților grecești și a Imperiului roman, națiunea e forma politică prin care libertatea individuală poate fi reconciliată cu experiența binelui comun.
  • Independent de apariția Islamului politic pe bătrânul continent, elanul federalist și ideologia mesianică a Uniunii Europene a slăbit corpul fragil al națiunilor occidentale.
  • Societățile europene traversează o stare de plictis, lene și amorțeală față de exigența reprezentării intereselor private ale cetățenilor într-un spațiu politic național.
  • Vigoarea religioasă a comunităților musulmane se explică prin cultura supunerii pe care o prescrie Coranul.
  • Laicismul înțeles ca neutralizare a sentimentului religios în viața publicănu reprezintă o soluție la problema politică a Islamului european.

Pe suprafața a mii de pagini dense și arborescente, Pierre Manent a demonstrat deja validitatea, coerența sau măcar plauzibilitatea enunțurilor de mai sus. O erudiție perfect consolidată, însă deloc ostentativă, îl face pe autor să renunțe la citate. Situation de la France reprezintă deopotrivă un eseu filozofic și un manifest cetățenesc, redactat din perspectiva patriotului cosmopolit și a catolicului ecumenic, îngrijorat de faptul că „Islamul s-a impus într-o Europă care a dărâmat sau a lăsat în paragină vechile sale parapete” (p. 153).

O republică debilă

În primele pagini ale cărții, Pierre Manent deplânge iluziile cărturarilor marxiști sau pozitiviști, care încă mai socot religia drept o realitate arhaică, irelevantă pentru științele sociale. Progresiștii afirmă că îmblânzirea Islamului prin retorica drepturilor omului e doar o chestiune de timp. În fapt, lumea musulmană din ultimul mileniu și jumătate n-a produs decât teocrație, autoritarism sau regimuri politice derivate (naționalismul arab fiind, totuși, o invenție modernă de șușă occidentală). Ca și Alain Besançon sau Michel Houellebecq, Pierre Manent pornește la drum vaccinat împotriva oricăror reverii utopice: „o conciliere între europeni și arabo-musulmani e greu de realizat” (p. 26). De unde vine acest pesimism? Dintr-o cunoaștere a istoriei. Califatul este singura formă legitimă de globalism recunoscută în tradiția islamică. Stema fiecărei națiuni poate dispărea, pentru a face loc semilunii. Între supunerea colectivă față de Sharia și răstălmăcirea hedonistă a „drepturilor omului” se deschide o falie uriașă. Cine va juca rolul mediator? Unde este centrul, între cele două extreme?

Raționalitatea politică există doar ca efort permanent de identificare a temeiurilor prieteniei civice. Într-o republică parlamentară, principiul reprezentării funcționează prin mijlocirea partidelor care, prin însăși definiția lor, fac mereu compromisuri. Să nu accepți tensiunea între real și ideal înseamnă să refuzi caracterul pragmatic al poziționărilor politice. Jihadiștii și progresiștii se întâlnesc într-o exaltare a utopiei. Pentru Islam, renunțarea la comunitatea credincioșilor este o apostazie care trebuie pedepsită. Pentru relativiști, apartenența indivizilor la un corp politic omogen (cunoscut drept națiune) reprezintă o formulă depășită, retrogradă, ba chiar periculoasă. Tensiunea dintre comunitarismul predicat de imamii extremiști și individualismul post-politic al noilor generații de „cetățeni globali” se suprapune pe o altă slăbiciune.

Vorbim aici despre debilitatea Statului francez care, după ultimul strigăt de mândrie al lui Charles de Gaulle, a păstrat o birocrație redundantă, dar „și-a abandonat ambiția” istorică, adică a renunțat la narațiunea care îi putea justifica pretenția de excepționalism, măreție sau originalitate între celelalte popoare europene.

Declarație de război

Slăbită de apatia propriilor cetățeni și erodată instituțional de militantismul juridic al Uniunii Europene, Franța lui Charles Martel s-a trezit atacată, ca la Poitiers (732), de adversari politici veniți din exteriorul Europei. După atacurile teroriste de la Toulouse ori Vincennes, Republica a eșuat în garanta evreilor francezi dreptul absolut și inalienabil la viață. Iată cum descrie Pierre Manent această nouă situație:

„Cuvântul care se potrivește noii realități e război. Unul care ne-a fost declarat. Un război în care sunt vizați fie doar evreii  caz în care putem și trebuie să vorbim despre un război împotriva evreilor , fie evreii și creștinii, blasfemiatorii, polițiștii și, în general, autoritățile și instituțiile națiunilor occidentale, fie cei numiți deja, plus musulmanii «apostați». (Musulmanii, obstacolul inedit, trad. rom.: Cristian Preda, Ed. Adenium, 2016, p. 51).

Ocurența atâtor conflicte sângeroase ne confruntă scenariul unui război civil între minoritatea unor jihadiști și majoritatea unor cetățeni pașnici din societățile liberale construite pe temeliile democrației și ale Statului de drept (fie că vorbim despre SUA, Marea Britanie, Germania, Spania, Franța, Belgia sau Israel). Nu vorbim despre un război civil convențional (precum cel ilustrat de conflictul armat între Iulius Cezar și generalul Pompei ori de Războiul de secesiune din Statele Unite), ci despre reconfigurare a violenței endemice într-un context marcat de globalizare (finanțarea terorismului islamist fiind făcută din exteriorul Europei).

Să observăm că una este violența animalică a individului pur irațional, lipsit de aspirații mesianice, și alta e originea violenței ideologice, prin care ucigașul justifică crima politică printr-un limbaj metafizic. Pentru indivizii care au obiceiul să împuște oameni inocenți pe stradă, modernitatea a construit spitale psihiatrice, închisori fortificate ori scaune electrice. Pentru teroriștii care, după ce au descărcat o mitralieră AK-47 în capul unor caricaturiști, strigă Allahu akbar!, modernitatea recentă mai caută încă soluții. Vor învinge instituțiile Statului de drept și societățile libere ale Occidentului mișcarea de enclavizare a populației musulmane care se reunește, astăzi în Europa, sub cupola faimoasei Sharia?

Replica la acțiunea beligerantă continuă a teroriștilor trebuie să fie, în opinia lui Pierre Manent, o apărare a instituțiilor care au dat naștere lumii occidentale: libertatea de conștiință, raționalitatea discursului public, ordinea legală, proprietatea privată, exercițiul politic de reprezentare, comerțul liber cu bunuri și servicii, dar și cetățenia modernă (opusă identităților tribale). În mod evident, Occidentul n-a însemnat doar știință, drept, economie sau filozofie. Sufletul Europei s-a hrănit din virtuțile creștinismul ne-a lăsat moștenire sentimentul pudorii, lăcașuri pentru meditație și reculegere, catedrale gotice și biserici romane, muzee pline de alegorii biblice și ceea ce Novalis numea prin eine mächtige friedenstiftende Gesselschaft – „o puternică societate pacificatoare”.

Care este soluția, dincolo de o repliere defensivă? Ce putem face concret pentru a ieși din situația de conflict?

Islamul și modernitatea

Pesimismul lui Pierre Manent ne reamintește de observațiile profunde ale unui mare savant britanic, Bernard Lewis. După decenii dedicate studiului textelor originale, profesorul din Londra făcea următoarele observații:

  • Războaiele de cucerire (jihad) împotriva reprezentanților Dar al-Harb sunt o constantă în istoria militară a Islamului.
  • Regula supunerii s-a aplicat mereu, fără excepție, tuturor minorităților religioase (evrei sau creștini) aflate pe teritoriul Dar al-Islam.
  • Sabia omniprezentă în fața ofensivă a propovăduirii Coranului e greu compatibilă cu noțiunea de „religie a păcii”.
  • Instituţia sclaviei a fost tolerată de Islam chiar și după abolirea acestei noțiuni juridice în țările occidentale.
  • Omogenitatea religioasă a reprezentat mereu un deziderat al lumii arabe, la antipozii pluralismului pe care modernitatea occidentală l-a amenajat.
  • Retardarea culturală (vizibilă în absența tiparnițelor otomane la trei veacuri după Gutenberg, dar și în numărul mic de traduceri din limba engleză în limba arabă) are până astăzi efecte dramatice în plan economic: în anul 1992, World Bank estima că populația islamică genera 11% din totalul producţiei economice mondiale (faţă 48.9% atribuită societăţilor occidentale, net inferioare sub raport demografic).

Proiectul de îmblânzire a Islamului presupune, așadar, operarea cu niște categorii tari. Islamul nu este o subcultură, ci o religie vie, puternică.

Națiune, fii deșteaptă!

Europenii ar face bine să redescopere virtuțile națiunii (înțeleasă aici ca formă politică). Musulmanii binevoitori sunt bineveniți să participe la viața națională, asumînd însă loialitatea față de țara care i-a primit. Nu poți oferi drepturi, fără să specifici anumite obligații; nu există libertate, fără responsabilitate.

Cu ajutorul instituțiilor democrației liberale, Europa a rezolvat problema confesiunilor propunîndu-le evreilor, creștinilor sau agnosticilor să asume cetățenia ca element de convergență și solidaritate. Prin limba comună și moravurile apropiate, reprezentanții mai multor religii au practicat „prietenia civică”. Dincolo de etnie, există așadar o cetățenie care merită respectată și înțeleasă în temeiurile sale.

Atât iudaismul, cât și creștinismul s-au acomodat de-a lungul timpului cu toate formele politice ale Occidentului. În sânul națiunilor moderne, atât evreii emancipați ca Baruch Spinoza (Olanda), cât și puritanii englezi din Boston (sau ortodocșii transilvăneni din Mărginimea Sibiului) și-au regăsit libertatea politică.

Va demonstra și Islamul aceeași suplețe spirituală?

1 comentariu »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s