Lădița cu roșii și pușculița cu galbeni

Aveam zece ani când, petrecând copilăria cu bunicii din Ardeal, am învățat lecția aspră a responsabilității. Nu fusesem nici la grădinița Montessori, după cum nu mă pregăteam pentru vreun MBA. O experiență tenace urma să mă arunce direct în vâltoarea vieții oamenilor mari.

Acolo, nu departe de Moneasa apelor minerale, Ineul lui Sava Brancovici și Pâncota cercetată de Patrick Leigh Fermor, oamenii se sculau dimineața devreme și se culcau seara târziu. Era locul natural unde puteam practica și eu munca pe brânci. Zilnic curățam grajdurile, udam grădina, dădeam de mâncare la porci, țesălam caii, aranjam cocia, ungeam roțile la căruță, defăceam păpușoiul de porumb sau împleteam usturoiul, vopseam ușile cămărilor, măsuram cu bolobocul linia pragului, săpam fundația unui zid ori pregăteam alături de bunica mâncarea de seară (specialitatea mea fiind salata de castraveți). Alături de verișori, măturam curtea în fiecare zi. Când găseam vreo spărtură prin gard, îl reparam; dacă vacile rămâneau fără coceni, măcinam tărâța și duceam la jgheab alte cotoare de porumb. Muncă, muncă și iar muncă.

Țin minte cum bunicii ne repetau povestea fetiței care, pentru bănuțul câștigat prin sudoarea frunții ei, a riscat să-și bage mâna-n foc pentru a salva agoniseala. Ce reieșea din parabolă? Că banul căpătat se risipește mai ușor decât banul muncit.

În absența transpirației, se instalează capriciul, răsfățul și huzurul. Banii trebuie să reflecte o valoare anume. Am înțeles mai târziu că se numește muncă orice activitate prin care materia brută a naturii se transformă într-un produs finisat și căutat pe piață. Pe lanțul producției, trebuie să controlezi măcar o verigă, dacă nu tot fluxul prefacerii. Piața nevoilor omenești răsplătește însă valoarea adăugată. Dacă alegi să satisfaci așteptările mai multor oameni, atunci vei fi mai bine plătit. Schimbi doar viața unei minorități intelectuale? Vei rămâne, foarte probabil, mai sărac.

Cel mai puternic vaccin împotriva asistenței sociale l-am primit din partea bunicii. Ea vindea zarzavaturi proaspete dintr-o grădină pe care o îngrijea cu devotament și religiozitate. Așa am căpătat pentru prima oară șansa de-a adăuga niște leuți în pușculița altminteri goală (ca toate magazinele din perioada comunismului). M-am trezit inițiat într-o venerabilă artă de sorginte levantină: comerțul.

Primăvara, bunicii puneau răsadurile. Vara, legumele se coceau. Cineva trebuia să le vândă. Așa apăreau, spre mijlocul lunii iulie, primele încasări. Bunica se trezea cu noaptea-n cap, rânea în iștălău, mulgea vaca, ne dădea de mâncare și pleca să ude-n grădină. Hidratarea plantelor era cea dintâi prioritate. Toate puteau aștepta, dar nu mândrețea de grădină. Stăpâna casei de la Târnova nu stătea deloc, căci lenea era păcatul cel mai mare pentru puritanii din Ardeal.

Șoferii veniți cu bușteni de la munte căutau boiaua de capia și ardeiul iute. Foarte populare erau și roșiile pe care le vindeam în lădițe de brad. Atunci am înțeles o altă lege a economiei: acolo unde țăranul respectă fiziologia pământului (acțiunea din primăvară producând reacțiunea din toamnă), comerciantul e atent la psihologia omului din fața lui. Raportul cerere/ofertă poate fi stimulat prin deschiderea imaginației. Stârneam uneori dorința cumpărătorului printr-o referință la ultima modă (erau foarte populare, pe atunci, roșiile țuguiate). Niciodată, însă, nu încălcam liberul arbitru. Piața liberă însemna doar atât: persuasiune. Bunica m-a învățat că există un singur „preț corect“: cel fixat de nevoile cumpărătorului aflat în fața mea. De aici și conotația pozitivă a cuvântului „tocmeală“.

Negoțul, deci, m-a învățat secretele negocierii. Când nu veneau mușterii la poarta casei, stăteam pe niște scăunele la umbră și înșiram ardeiul roșu pe firul de cânepă. Spre ora prânzului, ciuleam urechile să auzim huruitul motoarelor de mare putere, încărcate cu lemn greu din pădurea de la Nadăș sau Tauț. Din cabină cobora un șofer soios, dar vesel. Cerea mai întâi să afle prețul, iar noi insistam să guste o roșie dulce, zemoasă, gata desfăcută. Mirosul era, pur și simplu, irezistibil. Stabilirea unei relații umane era mai importantă decât tranzacția (adică finalizarea).

Treptat, luat cu vorba, omul se dezlega la buzunar. În loc să comande un kilogram, își amintea de nevoile rudelor și pleca, deci, cu lădița plină. Alteori ne avertiza să facem rezerve pentru următorul transport către zonele muntoase. Bunica ar fi înțeles fără probleme noțiunea contemporană de Black Friday.

Descoperam pe viu modul de funcționare a două sisteme economice: aberația comunistă, cu prețuri fixe și nevoi dictate la centru (având ca rezultat penuria și logica perdantă de tip win-lose); modelul capitalist, cu prețuri maleabile (în funcție de sezon, având ca rezultat abundența materială și triumful logicii win-win).

Ciclul de producție saturează uneori piața și, atunci, nevoile consumatorului se schimbă; te desparți de anumite produse și aduci altele noi, care atrag ochiul și satisfac gustul cumpărătorului. Așa, printre lădițele de roșii și sacii de boia iute, am priceput că negoțul generează un profit material considerabil. Așa am înțeles de ce un comerciant putea strânge mai mulți bani decât un profesor; de ce un vânzător poate fi mai prosper decât un dascăl de limba franceză (care așteaptă să fie remunerat din bugetul unui stat sărac și corupt).

Iată prima lecție de economie învățată ca elev al României comuniste, într-un regim politic dirijat de proști, analfabeți și profeți mincinoși.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s